Visul Venețian

Măști, costume, oameni perverși, obsceni, degenerați și, în același timp, extrem de politicoși, distanți într-un fel... demn. Sunt aristocrați. Aristocrați perverși, sau pervertiți doar pentru scurtul timp al Carnavalului, însă tot aristrocrați rămân. Sângele albastru apa nu se face. Am intrat cu capul înainte în lumea asta ciudată, în universul mistic al Pieții imense, înconjurată de Catedrală cu cei 3 cai așezați oarecum pe frontispiciu, cai despre care se spune că au fost „rechiziționați” de Napoleon la un moment dat (a știut el ce a știut), de nu știu ce Palat mediteranean imens, de Muzeu, de Mediterana însăși și de alte clădiri imense. Perverșii aristrocrați se simțeau că „peștii în apa” în toată acesta glorioasă scenă. Defilau, zâmbeau, ofereau mici momente de „pozat”, discutau între ei, se așezau la un espresso că să filozofeze pe teme abstracte... O astfel de lume te dezgustă dar ți se pare și atrăgătoare. Îți da fiori pe șira spinării dar și gâdilături plăcute, senzații dulci de anticipare a plăcerilor de tot soiul pe care te aștepți să le experimentezi odata cu „impactul venetian”. Am trecut marele pod arcuit de la gară -€“ singur pod modern din toată Veneția, din câte mi-am dat eu seamă - pod ce desparte continentul de „insula”, modernul de vechi și autentic, realul de ireal. Și nu exagerez, din concret am intrat în fantastic pentru că, pe toată perioadă șederii mele în Veneția, n-am simțit nimic altceva decât că, de fapt, nu aș fi acolo, de fapt nu eu sunt cel care merge pe trotuarele ce mărginesc frumoasele canale, pe micile poduri ce le traversează, pe gangurile și pasajele interminabile, calustrofobe, extraordinar de frumos mărginite - de o parte și de alta - de caldiri cu exact același fel de intrări, ferestre, obloane și paravane, exact același model de sonerii, cutii poștale și inscripții cu numele locatarilor și moriști de vânt la balconașele ce se conturau frumos, balconașe având stiluri identice sau echivalente de la o clădire la altă. Nu eu traversam pasajele claustrofobe pentru a ajunge la „luminița de la capătul tunelului” descoperind frumoase piațete, cu lărgimi odihnitoare, plăcute privirii, spații în care, în sfârșit, pătrunde lumina soarelui că să descoperi parcă, un pic de căldură, de viață și de... real, dar doar puțin, puțin de tot, doar atât cât să-ți dai seamă că încă nu ai luat-o razna complet. Piațetele sunt mărginite de bisericuțe, mai mici sau mai mari, de catedrale, mai mici sau mai mari, catedrale cu fațade mai mult sau mai puțin bogate, dar întotdeauna frumoase și croite toate după exact același stil, cu gorgoni și monștrii și capete de leu, și statuete reprezentând îngerași, sau îngeri decăzuți, piațete având în mijloc mici fântâni arteziene sau doar fântâni normale, sau doar băncuțe pe care să te poți odihni, sau doar un copac, unul singur. Unic, frumos, demn, bătrân, aristocrat pur sânge și el, fără îndoială! Nu eu eram cel care pășea pe dalele de piatră perfect lustruite de pașii sutelor de ani ce au trecut peste ele. Eram intodeauna la câțiva metrii înălțime, plutind deasupra celui care se deplasa jos, pe stradă, alături de prietenii mei, și care semăna izbitor de mult cu mine. Senzația mea continuă (și, încă o data, chiar asta am simțit pe parcursul celor 3 zile și 4 nopți petrecute acolo) a fost aceea că eu de fapt mă deplasez pe pereții clădirilor (clădiri ce te însoțeau pretutindeni, în dreaptă sau în stânga, pe oriunde te-ai fi deplasat, la o distanță mai mare sau mai mică de trotuar, crescute direct din canal, sau direct din Mediterana, sau incojurând piațetele). Aveam senzația că eu merg perpendicular pe suprafețele clădirilor; perfect normal, natural, firesc, fără niciun fel de efort, insotindu-mi prietenii ce se deplasează „omenește”, împreună cu restul lumii, perpendicular pe trotuare, poduri, stradele și pasaje. Merg perfect relaxat pe pereții clădirilor, uitându-mă cu atenție la ce fac prietenii mei jos pe trotuar, urmărindu-l, de asemenea, și pe individul care se deplasează alături de ei și care seamănă izbitor de mult cu mine, trăgând cu ochiul, din când în când, în casele vențiene sau doar oprindu-mă în dreptul vreunui balcon ceva mai măricel, că să ascult ce-și spun un el și o ea ieșiți să bea un espresso și să se încălzească la puținul soare care răzbate până la ei. O astfel de Veneție nu e niciodată romantică. Eu nu am găsit-o, absolut deloc, romantică. Misterioasă, înspăimântătoare, da. Perversă, desigur! O Veneție de o misterioasă perversitate. Era suficient să te uiți la toți „aristocrații” costumați de ocazie, la îmbrăcămintea lor bogată și grea (de catifea groasă), la coafurile demente, la perucile dezgustătoare, la stratul gros de fard aplicat din plin pe obraji, frunte și gât, la roșul pervers pe care-l purtau pe buze și ei, și ele, chiar și copiii lor, la cismele din piele sau pantofiorii delicați purtați atăt de „ele” cât și de „ei”, încălțăminte ce intodeauna se prezenta cu un toc nesimțit făcându-i pe toți să pară mult mai înalți, mult mai deasupra plebei decât erau în realitate, la decolteurile adânci și bogate ale bine-hrănitelor doamne cu sânge albastru, la pistruiul negru - mai mult sau mai puțin artificial - ce se ivea întotdeauna ba pe pometul obrazului, ba deasupra buzei de sus, ba lângă bărbia durdulie. Întreaga lor „demostrație de forță”, întreaga „mizanscenă”, întreg spectacolul atent pregătit mă ducea cu gândul la petrecerile drăcești date în cinstea lui Woland (Scaraoțchii, Satana imaginat de Bulgakov în extraordinarul roman „Maestrul și Margareta”), și aranjate în cele mai amănunțite detalii de fidelii lui supuși Behemot, Fagot și Azazello, petreceri la care erau invitați toată „crem de la crem” a iadului, toții criminalii și ucigașii în serie, cei mai mari nelegiuiți de pe fața pământului, femei fără căpătâi, femei care și-au ucis copiii, regi și împărați care și-au chinuit și torturat supușii, toată talpa iadului dal fino al capo era prezentă la petrecerea Diavolului Șef. Și toți își făceau apariția, la bază imperialei scări la capătul căreia îi aștepta spre întâmpinare Regină Balului (nimeni alta decât frumoasă Margareta), toți ieșeau din morminte în hidoasa lor înfățișare de oameni morți, descompuși, intrați în putrefacție, pentru a se transorma apoi în „demni aristocrați” numai buni pentru a însufleții petrecerea diavolească, aristocrați pe sub a căror întreagă fastuoasă înfățișare se ghicea totuși și putreziciunea cărnii, și descompunerea sufletului lor ros de chinurile iadului și de chinurile propriilor păcate săvârșite. Într-o astfel de atmosferă am avut „visul meu venețian” despre care nu sunt sigur că a fost vis („film” difuzat de inconștientul meu în timp ce dorm) sau doar închipuire (rod al imaginației mele bogate). În mod ciudat, „evenimentele”, secvențele visului se petrec de la sfârșit la început, de parcă cineva cu puteri magice ar da timpul înapoi. Ceva în genul filmelor în care apar secvențe de neînțeles, aparent fără nicio logică, sub titulatură „5 minutes ago”, și după aceea alte imagini, alte scene care le explică oarecum pe cele dintâi, dinnou cu titulatură „1 hour ago”, și așa mai departe, până ajungi la „sursa” sau la „izvorul” care a generat concluzia primelor imagini. Visul meu începe, așadar, cu sfârșitul. Mai exact, cu sfârșitul meu. În prima scenă apăr eu - sunt într-un fel de beci, rece și umed, sunt bătut, torturat, plin de sânge și de răni îngrozitoare, legat cu lanțuri ce mă susțin pentru că eu nu mai pot stă în picioare dar conștient totuși - uitându-mă la monstrul hidos ce m-a sechestrat, un animal îngrozitor, cu copite, labe uriașe și solzi verzui. Realizez că-mi trăiesc ultimele clipe. Tot ce mai văd este imaginea înspăimântătoare a monstrului care se năpustește asupra mea smulgându-mi capul (o astfel de scenă apare și în „Maestrul și Margaretă). Gata! Negru. Nimic. Vid! Sunt mort. Cu 20 de minute înainte. Sunt eu. Semiconștient. Destul de grav rănit dar fără să simt prea multă durere. Tot ce văd este o bucată de cer rece de februarie, cer înnorat ce abia se distinge prin spațiul lăsat liber de acoperișurile caselor venețiene, case aflate de o parte și de alta a interminabilelor pasaje și ganguri claustrofobe. Aud un fornăit greu, un fel de respirație grotească a cuiva sau a... ceva. Și mai aud și chicote și râsete, parcă și gemete de plăcere, și crâmpeie de fraze, și cuvinte obscene, și bucăți muzicale: sunete amestecate ale deșănțării și desfrânării aristocraților obsceni și perverși care nu par a fi foarte departe de mine sau de ceea ce mi se petrece. Dintr-o data îmi simt ceafa lovindu-se violent de o bordura și tot „peisajul” vizual și auditiv se întrerupe brusc - pentru o clipă doar - pentru a reveni iar foarte rapid și a dispărea dinnou la fel de iute pe cum a apărut în momentul în care mă lovesc dinou. În clipele intermitente de conștientă pot să observ o cefa și un umăr acoperite cu solzi, hidoase. Din umăr ies un fel de colți scârboși. Abia atunci realizez că ceafa, umărul acoperite cu solzi și respirația grotească aparțin unui monstru, că eu sunt târât de acest monstru care m-a înșfăcat de un picior trăgându-mă astfel fără prea mare efort, că râsetele și bucățile muzicale aparțin „desfășurării de forțe” a aristocraților din Marea Piață aflată la o foarte mică distanță, și că loviturile în ceafă au fost oarecum „self inflicted”, pentru că monstrul m-a târât pe un pod cu trepte ce traversează unul din canalele Veneției, iar eu nu mai sunt în stare să-mi țin capul drept (din cauza rănilor), rezultatul fiind că se bălăbăne necontrolat la cel mai mic hop. Ultimul lucru pe care-l simt sunt loviturile în ceafă ale unei noi serii de trepte ce duc într-o grotă sau beci (știu asta pentru că, în timp ce mi se bălăbăne violent capul de treptele podului, văd apa canalului la nivelul dalelor iar asta înseamnă că mă îndrept spre partea cea mai de jos a clădirilor Veneției). Monstrul mă azvârle cu putere (de parcă aș fi o păpușă din cârpe) într-unul din zidurile beciului. Mă învârt că un bumerang îndreptându-mă cu viteză spre zid și ... nimic, negru. Mi-am pierdut cunoștință. Cu 5 minute înainte. Sunt în Marea Piață admirând dezgustat și încântat în același timp Carnavalul în toată splendoarea lui: muzici de Bal se aud și se întrepătrund din diverse colțuri ale spațiului imens, aristocrații îmbrăcați la cel mai festiv țol au venit să se etaleze și să epateze. Unii râd, alții dansează, unii își beau espresso, alții deja s-au apucat de ce știu ei să facă mai bine. Sunt obsceni, sunt perverși, sunt grotești, sunt demni de milă dar și grațioși în același timp. Sunt și un pic înspăimântători pentru că, de multe ori, mă privesc cu... poftă. Privesc oarecum neliniștit tot acest spectacol pentru că simt că nu prea „cadrez” cu restul peisajului. Rămân totuși pentru că aștept ceva... sau pe cineva. Dintr-o data privirea îmi e atrasă de un lucru straniu. Ceva verzui. „Ce dracu! Iar am vedenii”. Mă îndrept spre locul unde mi s-a părut că văd acel ceva straniu, mai ales că e mai retras de restul agitației aristocrate întrucât e unul din multele intrânduri strâmte ale numeroaselor pasaje și ganguri claustrofobe ce canalizează întreg puhoiul de oameni din întreagă Veneție spre Marea Piață și invers. Un intrând însă mult mai liniștit. Aproape că nu-i deloc circulat. Probabil că duce spre vreo fundătură și din acest motiv nu e străbătut de atât de mulți oameni câți curg prin celelalte. Privesc cu atenție colțurile clădirilor ce străjuiesc misteriosul intrând al gangului pustiu și întunecos, enervat totuși pe faptul că, deși sunt singur singurel în acea parte a Pieței, muzicile amestecate de Bal, râsetele, cuvintele deșănțate, tot zgomotul Carnavalului îmi inundă creierul nelăsându-mă să mă concentrez. Nu mai pui că dacă mă întorc o să pot „gusta” și vizual întreg spectacolul. Rămân așadar cu spatele la Piață să privesc ciudatele statui în basorelief ce împodobesc fațadele celor 2 clădiri, și mai ales colțurile clădirilor. Sunt foarte ciudate. Zimțate într-un anumit fel. De marmură și parcă nu. De gresie și parcă nu. La un moment dat mi se pare că ar fi chiar dintr-un soi de aluat. Mă apropii și pipăi că să-mi dau seamă din ce dracu sunt construite colțurile alea stranii. Dinspre gangul întunecos aud un fornăit ciudat, un fel de respirație a unui animal mare însă imediat zâmbesc întrucât, în spatele meu, dinspre piață, aud vocea plăcută, cristalină, atât de așteptată, care mă strigă: „Cristi! Privet Cristi! Kak tebia dela?” Mă întorc spre Piață și o văd. Pentru o clipă numai întrucât ceva greu m-a lovit în moalele capului. Nu mai știu de mine. Cu 1 oră și 30 de minte înainte. Sunt în fast food-ul zgripțuroaicei de sud cooreence (din acel fast food am cumpărat prima felie de pizza imediat după sosirea târzie în noapte la Veneția. La acea oră era singurul loc din Veneția de unde puteai cumpără ceva de mâncare iar noi eram rupți de foame și înghețați de frig. Zgripțuroaica s-a uitat chiorâș la noi pentru că intrasem în localul ei cu paharele de bere cumpărate cu 5 euro bucată de la un alt bufet. „No stay! No stay! Only to go!” a scheunat javra într-o engleză pricăjita în momentul în care am vrut să așezam paharele pe una din mescioarele speluncii ca să mâncăm feliile de pizza cumpărate de la ea). Sunt cu prietenii, în picioare, în jurul unei mescioare, așteptând să se încălzească în cuptorul cu microunde bucățile de pizza cumpărate. O văd dinnou pe ea. Ce frumoasă e. Blondă, ochi albaștrii, rusoaică. Mă duc la ea și o întreb: „Spune-mi, te rog, de ce rușii nu vor putea fi niciodată cuceriți?” „E simplu! Pentru că Dumnezeu este rus. Nu are cum să nu fie rus. Și dacă nu e rus get beget s-o fi rusificat și el de când își face mendrele prin țara asta imensă. Gândește-te puțin! Unde altundeva ar mai avea atâta loc, atât de mult spațiu cât o avea nevoie un Dumnezeu, decât în Rusia? Dumnezeu este rus, ne apăra și de aceea nu vom putea fi niciodată cuceriți!”. „Eu cred că de vină sunteți voi, rusoaicele. N-are cum să nu fie așa! Când ai asemenea fete în țara ta cum dracu să nu te bați că un zmeu ca să le aperi? Patrie, Mama Rusie, Dumnezeul Ortodox! Vax! Pe bărbat pune-l să lupe pentru patrie, Muma Rusie sau Dumnezeu și o s-o facă cu mult curaj. Dacă dragoste nu e nimic nu e; pune-l să lupte pentru o femeie, pentru femeia pe care o iubește și o s-o facă și cu suflet! Cine să vă-nvinga atunci? Aintz, tzvai, politzai! Nemții!? Americanii?! Chinezii?! Primii nu știu decât precizie și rigurozitate, ceilalți cunosc doar valoarea banului și a planificării, iar ultimii au învățat doar să le reproducă papagalicește: . Dumnezeu nu e rus însă voi, rusoaicele, sunteți dracu gol! De aceea Rusia nu o să fie niciodată cucerita”. Am discutat așa mai bine de o oră. Ce frumos! Gata, am întâlnit-o! Pe ea. Pe „aceea”. De când o căutăm: inteligentă, spontană, super haiosa, frumoasă de mori. Și rusoaică! Am schimbat numerele de telefon și am convenit să ne întâlnim peste un sfert de oră (timp în care ea urmă să-și lase bagajul la hotel, hotel ce era situat ciar vis a vis de Fast Food-ul zgripțuroaicei de sud coreeancă) în Marea Piață. Cum nu știam niciunul niciun punct de reper, am hotărât ca, în eventualitatea în care nu ne găsim, să ne sunăm și să ne furnizam atunci un punct de reper care ne sare în ochi. Ce fericit! Ce fericit sunt! M-am îndrăgostit. Îmi iau rămas bun de la prieteni, rugându-i să-mi ducă ei micul bagaj la hotel. Ei mustăcesc și fac glume cu subânțeles. Le zâmbesc fericit și mă îndrept agale spre Marea Piață... Cu două ore înainte. Sunt cu prietenii mei. Tocmai am coborât din autobuzul ce ne-a adus de la aeroport. E târziu. E frig și mi-e foame. E și ceață. Traversez modernul pod ce leagă continentul de „insula”. O văd pe ea. „Ce frumoasă e”. E rusoaică pentru că o aud vorbind și râzând cu prietenii ei. Am auzit-o și am văzut-o chiar din clipa când am pășit în ireala Veneție, chiar în momentul în care am făcut primul pas pe dalele de piatră perfect lustruite de pașii sutelor de ani ce au trecut peste ele, părăsind modernul pod al Gării, pod ce leagă Continentul de „Insula”, concretul de imaginar. „Ce fată frumoasă!”. Hotărâm să dăm întâi o raită prin Marea Piață întrucât e destul de aproape. Între timp poate găsim ceva de mâncare. Abia apoi o să ne cazăm. Traversăm întortocheatele labirinte ale pasajelor și gangurilor claustrofobe, mărginite de șiruri nesfârșite de case frumoase dar reci, toate în același stil, trecând peste poduri mici, apoi pe trotuarele ce mărginesc canalele și care sunt mărginite, la rândul lor, de alte șiruri nesfârșite de case identice, ajungem în piațete împrejmuite de biserici sau catedrale, prin alte pasaje și alte ganguri, la stânga, la dreaptă, înainte, peste tot, că să intrăm în sfârșit în Marea Piață. E inundată de lumina, de bogăție, de opulență, de „aristocrațism” și de aristocrații înșiși. Nu sunt prea mulți. Probabil că încă nu e ora lor. Se aud totuși muzici de Bal. Mai multe în același timp. E ciudat pentru că muzicile se aud și se întrepătrund din diverse colțuri ale spațiului imens și nu mai înțelegi mare lucru. Un fel de bombardament auditiv selectiv întrucât, datorită faptului că piața e destul de goală, pot auzi clar atât muzică cât și râsetele sau cuvintele rostite ceva mai tare de către orice „locatar” al pieței. Marea Piață are o acustică perfectă. E ceață, mi-e frig, mi-e foame și totuși sunt puțin distrat. Mai am vag în memorie amintirea dulce a chipului frumos al rusoaicei de adineauri. „Oare o s-o mai văd vreodată?”. M-am îndepărtat puțin de prietenii mei, mergând visător, fără țintă, prin imensă Piață, driblând cele câteva grupuri de aristocrați. Fără motiv, îmi îndrept privire spre un colț pustiu al Pieței, mai exact spre un straniu intrând format între două clădiri. E foarte întunecos și spooky. De acolo nu vine nimeni și nici nu văd pe cineva îndreptându-se spre acea parte a Pieței. O fi un intrând în vreun pasaj care nu duce nicăieri. Un „dead end” cum zic americanii. Tresar pentru că mi s-a părut că văd un umăr cu solzi verzui din care ies un fel de colți. Imediat o aud însă pe ea, vorbind rusește și apoi râzând. Mă întorc ca s-o văd în colțul opus al pieței pierzând-se pe unul din pasaje în nesfârșitul labirint Venețian. Dau să fug dar realizez că e în van: n-o s-o mai găsesc și o să mă rătăcesc și de prieteni iar eu nici măcar nu știu cum se numește hotelul nostru. Ce păcat. Aș fi putut să-i vorbesc. Mă îndrept dezamăgit spre prietenii mei. Trec pe lângă o familie de aristocrați: el, ea și 2 copii. Toți sunt costumați. Copiii se zbenguie, râd și țipă „Monster, Monster” fiecare făcând haz de masca hidoasă a celuilalt. Tresar dinnou aducând-mi aminte de vedenia de adineauri și-mi întorc instantaneu capul spre acel colț pustiu al Pieței. Nimic. Nu se mișcă nimic. „Am înnebunit, dracu! Am vedenii!”.