Visul unei nopti de vara

- A: De ce nu scrii despre asta? - Eu: Despre ce? - A: Despre oițele tale... Știți ce e aia insomnie, nu? Cei mai mulți dintre voi probabil că știți. Cunoașteți „zvarcolirea” insuportabilă, chinul incredibil, durerea fizică a zecilor de minute, a orelor de efort continuu de a adormi, disperarea care ne apucă atunci când constatăm că noi constatăm că suntem pe cale să adormim și s-a dus dracu totul. Cât de stupid... ... e așa de frumos, ceva dulce ți se scurge în creier și în oasele turmentate, începi să „vizualizezi” filme pe care nu le mai poți controla, nu mai muți tu actorii dintr-un loc în altul, nu-i mai spui lui „... Cristi Dumitruuuu, ceeeeeeee goooooooool, ce mai execuție, cât rafinament, in-cre-di-bil, ex-tra-or-di-nar, iată-l pe adevăratul urmaș al lui Gică Hagi”, nu-ți mai muți tu singur pionii pe tablă de șah a imaginației, nu-ți mai regizezi piesele de teatru, nu mai rostești discursul de mulțumire pentru primirea Oscarului alegându-ți și schimbându-ți unele cuvinte și fraze care ți se par că nu-ți glorifică suficient de mult propria-ți aură de „adevarat artist nemuritor încă în viata”. Cât de stupid... e așa de frumos când începe să dea colțul sămânței de vis și, imediat, precesorul tău dobitoc din creier, în loc să treacă pe „sleep mode”, își da restart zicându-ți, urlându-ți: „hei, ești pe cale să adormi!”. Și-o iei de la capăt, te întorci nervos pe partea cealaltă, constați că ți-a amorțit toată partea dreaptă, că te doare o mână - nici nu mai știi care - că te ustură ochii în cap de-ți vine să-i scoți pe loc de acolo din orbite, să-i bagi 3 minute sub un jet de apa foarte rece și încă 5 minute în congelator pentru ca apoi să-i „reintroduci” în cap așa „cooled” „fresh” și „cristal clear”, constați că-ți urlă creierul de oboseală, vrea odihnă, vrea repaos, vrea să nu mai gândească el pentru tine, vrea să nu se mai gândească că ești pe cale să adormi și, astfel să te trezească. E o adevărată, curată ironie aici... curat murdar, vorba lui Nenea Iancu. Și în acest punct? În acest punct ai diverse alternative: prima, cea mai la îndemână, e să începi să numeri oițele. Eu așa fac. De câte ori n-am încercat...Și pentru că nu a funcționat am continuat să rafinez numărătoarea. Am realizat o adevărată „punere în scena” - capodoperă, ce mai! Oițele mele, pe lângă faptul că sunt și albe și negre, și dungate și vărgate și-n carouri și-n macrameuri, dau un spectacol de zile mari de fiecare data când apelez la ele. Și ce se mai chinuie săracele să mă distreze, să-mi distragă atenția de la restul gândurilor care niciodată nu-mi dau pace. „Lumeeeeee, lumeeee! Circus oieritus a ajuns și-n satul vostru. Hai și veniți de ne-admirați! Spectacolisssim așa cum n-ați mai văzut!”, țipă din toți rărunchii la pâlnia ce ține loc de portavoce un berbecuț cu lâna măslinie, spicluit, oacheș, cu coarnele întoarse într-un mod mai dichisit, cu joben și monoclu, și care, în mod straniu merge doar pe picioarele din spate... sau pe copitele din spate. Nu contează! E biped că ține și că mine. „Ieftinuuuus, ieftinuuuuuuuuuuuus, lume, lume! Hai și dați grămadă să prindeți locul al’ bun. Eftinus și bun: doar 2 bănuți reprezentația! Sari cu banu’, omule! Ce mai stai! 2 bănuți în schimbul ți se pare muuuult?”. Și ce se mai strânge gură căsca. Și ce se mai înghesuie babele cu broboade negre trase pe ochi, acoperindu-și gură cu palmă mâinii drepte să nu li se vadă dinții știrbi, mână pe care o duc apoi streașină la frunte să nu le intre soarele în ochi, să vadă „comediile” mai bine. Ce-și mai fâțâie fustele din pânză ușoară fetele de măritat sau alea de-abia măritate prin față junilor primi, roșind și chicotind la glumele deșucheate ale acestora. Iar ei sunt toți cu mustăți negre-negre, toți spătoși, toți plesnind de sănătate și voie bună. Ce se mai zbenguie puștimea, ce mai zbiară, ce mai urlă, ce mai râd, ce-și mai dau coate, ce se mai îmbrâncesc, ce mai trânte, castane, faulturi, hepuri, „broaște”, „ace și torturi chinezești”, câte carate-n beregată își mai aplică, ce se mai cocoață în copaci ocupând locurile cu cea mai bună priveliște... Ce mai balamuc! Și spectacolul începe. Reprezentația a pornit. Întâi mielușelele și mieluții cu lâna mică cârlionțata. Drăguții de ei... Iată-i că sar peste pârleaz. Sar normal așa cum sar oile în visul oricui: se așează la linia de start - cam la 5 metrii înapoia pârleazului - se cabrează încordându-și piciorușele plăpânde, încovoind-și spinările și, pac! o zbughesc ca din pușcă spre saltul de 8 la execuție tehnică și 9 la impresia artistică. Aterizarea-i bună deși stârnesc cam mult praf dar și mai multe aplauze, simpatie și entuziasm din partea spectatorilor. Și din partea mea. Și eu îi aplaud. Din gene. Clipesc repede, repede în semn de mulțumire și apreciere. Urmează exercițiile la dublu, apoi la triplu și chiar cvatruplu: câte 2, 3 și apoi 4, mielușeii și mielușelele execută salturi sincronizate „in grup”. Ce simplu! Ce frumos! „Vezi fă, asta numesc io precizie!” îi zice Nelu neveste-sii, Marghioala, în momentul când, așa, că din întâmplare, dintre copiii buluciți sub copaci (cei care n-au mai avut loc sus pe crengi) o zbugheste spre grupul celor 4 aliniați la start, un ieduț negru cu stea albă în frunte, că să-i ajungă și să pornesca împreună spre saltul cvintuplu, care încheie numărul. „Vezi mă Nelule, asta numesc eu ipocrizie!” îmi spun în gând...Nelu și Marghioala... Ce proști! Habar nu au să vadă frumosul în simplitate. Dar ce pretenție să ai de la ei, doar sunt reprezentanții de seamă ai middle class-ului sătesc, mândrii deținători ai poziției mediocre în orice fel de companie, societate sau clasament. Dar să-i lăsăm pe Nelu și pe Marghioala. Urmează al doilea număr. Ce mai tărăboi frraaaaaatee! Oi și berbeci și capre și măgări și catâri și câini ciobănești și alții de pripas, iezi, capre și țapi, lupi îmbrăcați în oaie, oi deghizate în lup, toți împopoțonați în culori imposibil de combinat și de conceput, toți costumați: unii saltimbanci, alții mimi, unii înghițitori de sabi, alții care scuipă flăcări, unii clovni, alții gimnaști, unii împingând dement scaune cu roțile, alții conducând mașini de pompieri în miniatură iar alții transportați pe targă, unii la trapez, alții pe sârmă... Toți, toți dau năvală prin mijlocul spectatorilor, chiar printre toți gură căsca: printre picioarele celor care stăteau mai crăcănat, despărțindu-i pe cei care stăteau mai apropiat, îmbrâncind, ingesuind, răsturnând cu curu-n sus moșii bașinoși, îngrozind babele știrbe, făcând-le să scuipe-n sân și să-și facă cruce, speriind fătucele și copiii... Aoleoooooo, mă doare capu’ de punerea asta in scenă! Asta chiar că n-o să mă ajute să adorm. Hei! Dar ce-i asta? Tărăboiul parcă s-a mai liniștit, mijlocul poienii parcă s-a mai eliberat, moșii și copiii tăvăliți prin țărâna se ridică și toată gură căsca rămâne... cu gură căscata. Ei da! Asta da priveliște, asta da scenă de povestit la nepoți pentru că, dintr-o dată, apărură de nicăieri parcă - mergând coordonat într-un pas lateral, asemeni crabilor - 8 berbeci grași, burtoși și păroși (flocoși sau lânoși, dacă preferați), țopăind pe picioarele din spate (draci, și ăști-s bipezi!), înșiruiți și ținându-se de mâini sau picioarele superioare - dacă e să respectăm anatomia ovina, dar hai să le zicem mâini ca să ne fie mai ușor - dar cum? cu mâinile în x: primul berbec (capul de coloană) ținea cu mâna lui dreaptă, întinsă peste imensă burtă, mâna stânga a burtosului de lângă el, în timp ce mâna dreaptă a celui de al doilea burtos e întinsă-n x spre stânga următorului grăsun păros și așa mai departe. Merg pe vârfurile copitelor!? lin, coordonat, în pas de balet, pe muzică din Lacul Lebedelor, ridicându-și grațios și grețos în același timp genunchii așa cum fac balerinii profesioniști, zâmbind într-un mod cretin și bălăbănindu-și partea de sus a corpurilor la stânga și la dreapta în timp ce se deplasează lateral în mersul lor de crab. Au coronițe pe frunte și sunt îmbrăcați în strampi și „body”, care țipă pe șuncile și burțile lor de strâmte ce sunt, și poartă rochițe tutu înfoiate. Eu mor de râs (în gând bineînțeles, că doar n-oi fi nebun să mă apuc să hohotesc în gura mare și să-mi sperii și mai tare somnul pe care tot încerc să-l ademenesc) observându-i pe Nelu și Marghioala cum au rămas „mască” la priveliștea de mai sus. Lui Nelu îi scăpa paharelul de țuica din mână și Marhioala a uitat să mai molfăie din ciubuc. Nici unul nici celălalt nu știe cum să reacționeze deși parcă le-ar veni și lor să radă, să se prăpădească de râs, să se tăvălească pe jos ținându-se de burtă, să moară de râs așa cum fac toți ceilalți. Și totuși, puritanismul lor de demni reprezentanți ai middle class-ului sătesc, ideile lor puține, strâmte, limitate și preconcepute, toate astea le spun că nu prea ar fi bine, nu prea s-ar face, nu prea ar cadra cu rangul lor de mari maeștrii ai artei mediocrității să radă și ei pe saturate la o astfel de parodie. Treaba lor... Eu râd în gând si-n rând cu ceilalți! Și, în sfârșit, sfârșitul. Ultimul număr. Cel mai complex, cel mai elaborat, cel mai studiat. Unde ești Keanu Reevs să mori de ciudă, să vezi aici rotiri din trunchi, rotiri complete, spre stânga, spre dreapta, în sensul acelor de ceasornic și în sensul invers al acelor de ceasornic, și-n amândouă sensurile în același timp, la 180 de grade, la 360, la 1080 la 3 milioane 80, piruiete, cascadorii, tsukahara, cu lutz și triplu șurub și înainte și pe laterală, și ca plonjorii mexicani de pe stâncă, și ca Evgheni Plusenko și că Surya Bonaly, zburând, plutind... îmi fac cu mână, sau doar din degete (mă rog, copite!) îmi zâmbesc sau îmi rânjesc, se strâmbă la mine sau se opresc brusc, pentru 2 secunde din rotirea lor pentru a continua zborul într-un cu totul alt stil și mișcare decât cele cu care porniseră, își iau avânt, cu viteză nebună, cu „mig-mig-ul” Road Runner-ului, pentru a se opri „blana” - ca un cui pironit în scândură de un pistol de împușcat cuie - chiar la locul de decolare, așteptând câteva clipe, abia apoi făcând saltul și aterizând ușor-ușor... ușor și lin asemeni fulgului de la începutul filmului „Forest Gump”... Matrix, Frate! Matrix pe dracu! Ãștia-s mici copii! Oițele mele se așează în sfârșit la linia de start și, una câte una (ca să le pot număra că doar asta-i scopul spectacolului, nu?) sar pârleazul descriind, executanad cu grație, măiestrie toate elementele de mai sus. Ce frumos! Mintea mea e încântată, extaziată. - „Eu am putut creă așa ceva? - Păi tu, dar noi le-am pus în scenă. E greu, tare greu, frățioare!”. Cel care mi-a răspuns este Ares Mioritovici Berbecov, berbecuțul cu lâna măslinie, spicluit, oacheș, cu coarnele întoarse într-un mod mai dichisit, cu joben și monoclu, și care, în mod straniu merge doar pe picioarele din spate, și care acum stă la taclale cu mine fumanad din trabucul lui gros care-l face să pară, mai mult decât ar fi necesar, impresarul de trupă ce se străduiește atât de tare să fie. E și impresar și director artistic și scenograf și regizor și producător și „portavocea” trupei Circus Oieritus în același timp. - „Da, văd și eu că e greu”... îi răspund. - „Mai ales când... deh, când... mă rog, muncă noastră, strădania, giumbușlucurile, trucurile, salturile imposibile, totul, nu prea e... mă rog, răsplătit. - Ei, dar ce, câștigați binișor de la ăștia d’alde Nelu și Marghioala și, la drept cuvânt, nici restul oamenilor nu se uită pe gratis, ba, dimpotrivă, aș zice că restul oamenilor sunt mai lărgi la pungă pentru că sunt și mai lărgi la suflet... - Ei aș, hai că ești tare frățioare! Păi d-asta-i vorba! Despre genul asta de răsplată vorbesc eu!? Faci pe niznaiul! Ce te faci că nu-ntelegi? La ce dracu muncim noi de ne trec toate transpirațiile și la orele cele mai nepotrivite!? Ia, de exemplu, acum! Acum cât e ceasul? - 3 jumate! - 4 fără doazeci fix! Noaptea! Sau dimineața. Cum preferi. - Și? - Iar faci pe niznaiul! Cum și? La ce dracu ești treaz? Unde-i răsplata noastră? Nu d-asta ne dăm atât în stambă, în spectacol. Crezi că banii Marghioalei ne interesează pe noi? Nu d-asta muncim, nu d-asta performam, să te păcălim, să te „mințim”, să uiți de tine și să adormi și-apoi să uiți și de noi? - Mda! Înțeleg. Ai dreptate. Tot treaz sunt și acum când vorbesc cu tine, dragul meu Ares Mioritovici Berbecov. Îmi cer scuze. Te rog să mă ierți. Încerc dar nu pot. Văd, mă bucur, apreciez tot ce faceți... apreciez munca voastră dar se pare că nu-i suficient. - Nu-i suficient, nu-i suficient! Niciodată nu-i suficient! Bine, să zicem! Spune-ne, indică-ne, trasează-ne directive și ordine, plan cincinal, cum oi vrea să-i zici. Ce să mai facem, cum să ne mai „producem” că să te distrăm de la gândurile tale? - Ar fi ceva... Am auzit eu de un spectacol, mai degrabă o migrație... sau hai să-i zicem transumanță că tot vorbim de oi... - Ce transhumanță, ce migrație? - Ares Mioritovici Berbecov, crezi că oile tale se pot deghiza în fluturași costumați în costume de astronaut gen Apollo 13?