Cristian Buzățel

Pasc de-o vreme bună Din limba străbună Ghindă de stejar Îmbrăcată-n har Și inspir în nări Miresme de flori Și parfum de tei De la mielușei Care-au supt cândva Lapte dintr-o Stea. Dă,

port rădăcini de dor și iarna mai iau o pereche de gânduri mănânc zilnic fărâme de rugăciune cu ceai din flori de

Când ruga tăcută și lacrimi sihastre Se-nalță la ceruri și-aduce zori, Deschide copile în suflet ferestre Și cheamă lumina să plouă cu flori. Când inimi smerite de valuri amare, Scoici

ninge cu fulgi mari de litere în ritm de filocalie cu ochii fac pârtie prin zăpada groasă adunată-n cuvinte între două file când pe o foaie când pe cealaltă cărarea uneori duce la

Privesc în mine și văd Că din bucata de granit, Ce cândva hoinărea printre stele, N-au mai rămas decât fărâmiturile! Încă puțin și totul se va transforma în praf. Încă puțin și vântul Mă va

În țara cuvintelor, Intri prin Ușa Cuvânt, Mergi pe o potecă de cuvinte, Urci un munte de cuvinte, Și ajungi la Templul Cuvânt. Aici tavanul este format din cuvinte, Susținut de pereți de

Aș vrea să-mi colorez sufletul cu verde... Să mă regăsesc în iarba câmpului, În frunza copacilor. Dar ce frumos este roșul trandafirilor, Și galbenul lalelelor și albul crinilor! Dar când

Doamne, fă-ți și pentru mine timp Și chiamă-mă... Îți dau în schimb, O minte-nsetată care suspină Cu gânduri calde după lumină. O inimă de nou născut Smerenia să-mi fie scut. Iar sufletul

De unde-atâtea lacrimi in izvoare? De unde-atâta zbucium strâns în mare? Oare nu plânge mereu De dorul nostru Dumnezeu! De unde-atât nectar? Ne naștem goi. De unde-atâta dor turnat în

Trei raze de soare, Întinse, se pare, Pe arcuș de vânt, Tot doinesc în gând Dor de primăvară, Inima-i vioară. Cu alai veniți, Toboșari vestiți Un duet de nori Acordează-n zori În cadență

As vrea sa fiu... o floare! Numai ca vine toamna prea repede Si imi scutura petalele. Mai bine sa fiu un fluture Sa zbor din floare-n floare! Si totusi... Sunt prea multi rapitori! Dar daca as