Cristian Alexandru Groza

De ce se pierde timpul din mine Cu jocuri din linii și așteptări În ritm de fonotecă prăfuită ? Alerg ca prin interregnul dintre respirații Maladive și pui de iederă crescuți prin pietre,

Trepied fara margini, șevalet în derivă Lumini în dagherotip, mâini uscate de cântec, Chipuri cu pași repezi. Văd si neg orice convingere Despre sine...cuvintele au nevoie De timp că

Cad refrene pictate de apă, Răsărind sunete de nerostiri. Clipesc secundele în apusul Buzelor ce-și șoptesc adio Între infiniturile pierdute în derivă. Mă recompun din nostalgiile Reverberate

Curge privirea ta, picurând Sufletului răni. Văpăi se sting dureros În amintirea tăcerii tale, Iar gheața naște prezentului cripte noi. Buzele rostesc speranțele Altor chipuri

Cafeaua naște mireasma, Stingând muzica cristalizată Spațiului interuman. Se scurg picuri de zahăr Cuprinși de freamătul eterului, Iar tăcerea închide murmure in mine. Așteptările ne cad în

Dacă te întreb cum mai miști lumina ascunsă sub cearceaf...aud întregul cer răsfoindu-se pe trepte. Corpul este un fel de levier pentru buzele pierdute prin izvoarele scrise în comun pe

Petrecut în zarea sărutului, Fur cerului privirea, zidindu-i Cocori la răscrucea buzelor Crăpate talazului de cicoare. Rupt în pete de vânt Adorm uitarea în verdele Rătăcit al mugurilor fără

Fiind cupola zenitului,cuprins În coasta unui zefir prins în priviri, Arunc neființe trupurilor devenite În cenușă. Ajung să așez plasele, întinzându-mi Cutreierările

Am ajuns să mă revăd prin dogma Zăpezii cu zgomot de oameni Gândiți prin pungile lor. Respir vălul de fum dintre trecerile Uitate cândva la porți Și jocurile de pași în vară. Prea puține

Nestrânse în petice de ceață Curg furioare de tăceri În revărsări efemere. ............................................. Stăm pietre în hotarul apusului Fără cer, neauzind Ramurile

Creionat pe zări sibeline Rostesc apusuri între Voaluri de sărutări înnegrite Drumului de pași nesupuși. Încrustăm privirile în fuioare de nori, Rătăcind șipotul pietrelor în fântâni de

Încrustat în petecul de noapte Am răsărit petale la mal, Ningând zărilor enternul timpuriu. Vârf din tăcere își prelinge Seva în în petale răsărite trandafiriu Din agave de purpură

Curgea din munte o hăituire Temeinică de iluzii, Șuvoiul avea ochii injectați În ritmul salturilor dintre capete. Nimfele aveau ghirlande din spinii Rămași prin tendoanele soarelui Închis

„Nevoia de fragment din spirit Spart in așchii lipite sunetului de sticlă. Flagelări prin nisip bătut în copite De venirile uitate de mâine. Ucizi cu mintea dorul Și urma apei pănă la

Viduri noi licăre, Visând aripi fade. Caut vântul așchilor În pulberea pașilor uitați, Cuprinzând tăcerea ochilor Pierduți în contorsionarea timpului rece. Condensați, oamenii

Aud pașii tăi, iubito, zămislind greul an În cuvinte zidite existențelor stinse. Ramificată printre peceți de frig Și murmure de noapte, șoptești În valuri de asfalt verdele încrustat de

Lipit în cerul măinii tale Zac pământul în tăceri de fum. Obrajii albi iși ineacă nașterea În negrul din noi. Soare și Noapte răpesc La răscruci vise. Munți și văi ne uitau,

Voaluri de ploi înnoadă lumina În orbirea sunetului de secetă, prins În pâclă de amintiri. Susură frânturi de izovoare Încrustate în tremoloul opalescent, Fuioare de raze-și înfig

Într-o scoarță de ger, Plânsă cu lacrimi de ceară, Cred că ai putea fi , dar, Tocmai atunci, amintirea Sângerează vântului iremediabila Potecă a ruginilor de carne, Ascunsă în zboruri Și

Vin vremurile lehamitei cu juncani Schilodiți de deznădejdea nepăsării. Să ne învățăm cu zgura, Strigau orbii prin gropi de nevedere, Dar rămân doar tacâmuri nespălate din zăcămintele Cu

Cumva se întâmplă să știu Partea de sine ascunsă printre cuvintele Celuilalt, atât de transformat în repetiții. Ai fost la o vreme pierdută prin Crimeea Cu vise și destăinuiri lăsate să-și coacă