Cristi Vasilica

Recunosc, m-a incitat la început, apoi m-a dus în jurnal, apoi în banal, și tot așa mai departe. Textul te plimbă prin diverse stări și din această cauză nu e liniar, dar tocmai prea-multitudinea asta amețește sau chiar obosește un cititor.
Mai la obiect, versurile lasă impresia că au fost tăiate și aranjate fără prea multă grijă, nu au întotdeauna darul de a nuanța corect stările de spirit și cuvintele care le denumesc, dar te și obligă să stai să le descifrezi: „în timp ce che sera sera important e să nu târăsc după mine\", „fericirea aia mi se pare lumina de pe blocul din față o lumină dinamică\", dacă ar fi să dau numai două exemple. În cazul unei poezii de genul acesta, mai elaborată, acest lucru dăunează cursivității textului, pentru că lectorul va fi mereu obligat să se oprească și există riscul să se plictisească.
Inserturile de englezisme nu dau tot timpul bine, mai ales dacă abundă ca în cazul textului de față. Înțeleg că e vorba de contextul cotidian, dar mi se par prea multe, iar uneori pică de-a dreptul ca nuca-n perete: „totul e easy în poze\", „și e fix momentul când merge să gândești fast fast\", etc. Cultura „messenger”? La fel cuvintele de mahala puse doar de dragul de a șoca, de a da un efect de cotidian: „taci în plm”, de ex.
Interesantă ideea cu ridichea și cele șapte stări („+”-uri) care se chinuie să o scoată din... ce? Din cotidian? Din banal? Dacă e așa, atunci e o problema: uneori o afundă în banal, adică unele din „+”-uri par a fi simple pagini de jurnal adolescentin (e.g.: „e 3.03 dimineața/ce înseamnă asta/citesc lucruri pe care le știu le știam/le văzusem și mă durea undeva/la fel și acum...”). Pe de altă parte, altele pot funcționa ca poezii independente (e.g.: „pe ușă intrau/fabricile dormitoarele gara orașul/ca o respirație uriașă/n-aș fi știut/cum să ți-o arăt altfel/pentru că aici/crește/vorace/panic button” - unul din pusurile care mi-au atras atenția).
Mai remarc unele imagini foarte bine construite, care au un iz de prospețime, cum ar fi: „dimineața vine ca o carne macră nah zdrang pe masă” sau „e un furt din magazin/plimbat cu deferență până la casă și dincolo de uși/scos din geantă aruncat în fundu\' dulapului”.

Cer senin!
C.V.

sunt unele poezii care ma fac sa regret ca nu le-am scris eu. asta este una dintre ele.
desi putin revendicata din nichita la inceput (pasarea care vroia sa-i vorbeasca), apoi amintind vag si de miorita (nu mai vrea sa pasca), poezia capata personalitate proprie. nu stiu altii ce vad, ce simt cand o citesc, dar eu vad blazare, rutinare, asta din moment ce sunt invocate drept leac pentru apatia calului tocmai drogurile cu care (aproape) orice angajat isi incepe ziua de munca: cafeaua si tigara. si ce bine ar fi daca ziua asta n-ar semana cu cea de ieri sau cea de maine! poate le-ar reveni si cheful de pascut cailor, iar noi le-am oferi o gura de fan. clar: blazare!

recunosc: am ajuns la poezie din cauza titlului, am luat-o ca pe o provocare. o provocare pe care textul a rezolvat-o excelent. e o noua punere in forma a unei(unor) idei.
imi place poezia. dintre atuuri: imaginile deosebite (\"viață de nisip\", \"dimineți de iarnă
cusute cu cărbune\",etc).
as mai remarca si ca, desi poezia e un tot, strofele pot fi functiona si independent, fara sa-si piarda din valoare sau din savoare... e un triptic bine inchegat.