sunt om

fără supărare, dar ai aici un text care nu spune mai nimic...

E f probabil să mă înșel,
poate mai lasă cineva un com
să ne lămurim...

Cu sinceritate!

de exemplu mi-a absorbit ochii,

o găsesc foarte vizuală/imaginativă,

l-am văzut pe Dumnezeu răzând :) ” îngrămădit sub pălăria de soare ca pe firele mele rebele de păr”,

această metaforă mă duce la un sentiment de primă relație cu Dumnezeul Mare, care mereu tinde spre expansiune/creștere a vieții/ființei, ... și acea a ”pălăriei de soare” m-a dus cu gândul la ”floarea soarelui” un soare pământesc ce tinde mereu să ne țină cu picioarele pe pământ, poate ”pălăria soarelui este un Dumnezeu mai Mic, pamântesc/comun tuturor în care încercăm să-l integrăm/includem pe Dumnezeul Mare și atotputernic, și viceversa ...

” pălăria soarelui” pentru mine este un sentiment inocent, copilăresc, curat, ... iar Dumnezeu cel mare și atotputernic este ”îngrămădit” sub el, ... este frumos de tot scris, :)


m-a cucerit și metafora ”încă mă clatin cu picioarele în spuma mării” care îmi transmite un univers întreg ... anume ” mă clatin” îmi spune multe ...

aceasta este experiența proprie cu acest poem,

Crina, Ștefan mari mulțumiri pentru provocare, :)

Cu mult drag!

Maria,

Ștefan
îmi fac mea culpa (pe jumătate), dacă mesajul nu a ajuns la tine și îți mulțumesc frumos pentru timpul, sinceritatea și disponibilitatea ta!


Maria

Îți mulțumesc mult și mă bucur de ce vezi aici!