Poezie
Rugăciunea Dochiei
2 min lectură·
Mediu
Când în coșul de nuiele capul a căzut stingher,
când durerea e prea mare și strigată-i către cer,
te-aș ruga, mărit Zamolxe, să-ți intorci din nou privirea
ca poporul nostru dacic să-și găsească nemurirea.
Crestaturile pe brațe - număr de dusmani învinși
sunt degeaba arătate, Decebal e prins în chingi.
Doar femeile aruncă, pe creneluri sfărâmate
ce-a rămas din toată țara în străinele armate.
Fulgerele crapă cerul, noaptea se transformă-n zi,
vor muri bătrâni în luptă... și copiii vor muri.
Dar puștanii poartă arcuri ce nu știu a folosi
iar la brâu și-au luat si săbii, poate, poate-or birui...
Tata a ales o cale, a ales calea spre Tine!
Eu, ca multe dintre fete suntem tinere copile,
dar nu pot să-mi las poporul în zi grea, de suferință
să îndure înrobirea pe un stalp de umilință!
Ce să fac? Tu ma îndrumă! Sufletul mi-e rupt de jale
văzând țara pustiită, arsă de barbari în cale.
Tata-mi dă, din cer, putere. Nu mai are braț și cap
dar suflarea lui mă-nvață cum poporul să mi-l scap.
Nici să plâng nu pot, iar râsul mi se-neacă-n amintire.
Am o datorie sacră: să-mi scot neamul din pieire!
Voi pleca în munți acuma, să m-ascund în codrul frate
să ridic din nou la luptă răspanditele armate,
iar de va veni dușmanul cu gând rău, peste cetate,
voi muri, mărit Zamolxe, dacă altfel nu se poate...
022556
0
