Palidă lucire pe obrazu-mi poposește
Prin văz de sticlă ea recea umbră încălzește,
În al nopții văl de mândra lună alungată
Ce cu veșnica-i văpaie lumea o desfată,
Și codrii-ntunecați, și
Străin, pe-o albă culme, cățărată
Se uită-n jos, se oglindește
Și văzul nu-și reamintește
De cel care trăia acol-odată.
Singur, degeaba încă urcă,
Căci infinitu-i tot departe
Iar mâinile
Pe pieptul dezgolit încet atârnă
O sabie ce în lumină așteaptă
Îmbrățișare caldă s-o topească
Într-o tunică moale, care iartă.
Și-n zbor tunica astfel se preface
În aripi nalte de ochi
