Poezii

Palidă lucire pe obrazu-mi poposește Prin văz de sticlă ea recea umbră încălzește, În al nopții văl de mândra lună alungată Ce cu veșnica-i văpaie lumea o desfată, Și codrii-ntunecați, și

Străin, pe-o albă culme, cățărată Se uită-n jos, se oglindește Și văzul nu-și reamintește De cel care trăia acol-odată. Singur, degeaba încă urcă, Căci infinitu-i tot departe Iar mâinile

Pe pieptul dezgolit încet atârnă O sabie ce în lumină așteaptă Îmbrățișare caldă s-o topească Într-o tunică moale, care iartă. Și-n zbor tunica astfel se preface În aripi nalte de ochi