Costel Susditu

Din averea cerului ah doamne dă-i lâna oierului cea lână de aur lui ca un plaur pe coarne de taur înjugat la carul mare din care săgetează arcașul săgetează o fermecată zare de

Spune ceva spune lasă-mă să te iubesc iubindu-te să-ți devin drumul în față până când n-o mai fi timp spune lasă-mă să-ți simt fiorul sărutului din gând până când apă ne vom reintegra

Cu încrâncenarea unui copil mă strecor printre pulpele tale deghizate într-un arc de triumf poate o lume de dincolo de noi mai lume multe hieroglife pe care nu le înțeleg dezamăgite înțelese

De dragul ecoului din spital târșâitului de papuci pe holuri mirosului mâncării ușoare ceaiului de izmă sau tei frumoasei asistente care bolnav acolo ți se adresează cu dragoste și fără

Ar trebui ca de pe urma călătoriei fiecare să cuteze măcar o cicatrice de-a lungul pașilor împăiați cu rigurozitate și împăcare cu sine peste înfățișarea timpului dinaintea-i târziu după

Peste oasele ierbii timpul curge precum apa respirându-ne cu umerii deghizați în biserici unii jeluiau despărțirea soarelui de luna impasibilă (unii ar spune rece) se pune la cale o mare

intrasem în vorbă cu unu doi și mai mulți dintre cei cu șira șirii spinării lor umedă cărau cuvinte la o specială mașină de scris poezii se plângeau c-o să le mai crească încă o șiră șirii

profitând de faptul că cerul adormise undeva în cotul său și-a scos repede ochii să-i lustruiască cu buzele sale de piatră ca pe niște lunete vechi ale unor arme și mai vechi și-a montat

Te priveam Carmelina cărau (unii) cuvinte concave pe șira șirii spinării lor umedă își duceau vertebrele cu mistria cum săpai tunel în pulpa de piatră a închisorii mele cu pulpele tale

Nu mai sunt locuri în cimitire mor oamenii pe bandă rulantă pier sărmanii mamă și timpul prea iute le coboară în groapă ce lupte se dau între rigole se fură lumânări și coroane că prea des

Într-o seară ca peștele Filimon al lui Troașcă rindeluia o scândură de brad la doi metri hai cu noroc Filimoane din drum Ilie al lui Marcu măcelaru’ noroc mă fără să oprească rindeaua

mergeai pe bulevard înspre cinema-ul crescut într-o zi secetoasă dintre două pietre cubice ca la promenadă în pulpele tale de fier cu blugii aceia crescuți peste ele dintr-o bucată în urma ta