Costel Ionescu

lunea țapii au mâncat varza cămăși roșii purpure purtau draga mea țapii au mâncat varza inima roșie țapii hai te conjur la reconstrucția modernității e post draga mea carne de țap nu mai

Rușii mai plănuiau o călătorie în spațiu iar îngerii plănuiau o călătorie pe terra mai multe crime în serie zguduiseră orașul nostru cel adormit. Cursul dolarului era în creștere cunoașterea în

Acolo unde se termina călcâiul începea umbra unui ciuline cald și cu pâine, cu roșu fără a plânge acea vară întrupată la tăișul măritișului coasei cu iarba oablă și cu arici prin

Aceasta e o poezie grea 4 chintale de carne 3 porci mari am îndesat într-însa. 10 păsări line în cuvintele fără rime. Poezia asta nu are timp nici să trăiască 7 ceasuri agățate o măsoară în

Insomnia, în genere, se desfășoară într-o locație precisă, o scenă pentru teatrul sentimentelor tăcute și lente, o lume universală minimalizată la un punct ce absoarbe însăși ființa insomniacă, în

și ultimul astru din ceruri îngenunchiind apune iar eu săracul îngânând mă vait crezând că te înscăunează pe tine chipeșă precum nici lumina fără nume nici diferite numiri pământești și

Dezastru era numele unui sentiment format în ou, fulgeră aripile căzute chinuite forme ale bucuriei ecou. În tânguire există un trup neverosimil (gând ucis, nu pot! ). Necesitate a patru

Iubita mea a plecat tren de vers la mare. Acolo și-a amintit de suflet zburând îndărăt pe cale ferată de versuri-lumină: puișor de lebădă neagră cu pene albastre, să nu cheltui cuvinte pe

Cioplesc un sâmbure de artă într-o peșteră de piatră ca-ntr-o inimă de femeie albastră. Când mă îndrăgostesc de aceste cioplituri pentru a mă cățăra la nemurirea din stele ce rost mai

M-am jucat cu o piatră la o vârstă de bronz și, ciudată, când nu descoperisem încă taina norilor Rogvaiv cioplitor al culorilor Piatra piatra de piatră piatra de bronz și piatra de

Oare secundele au bătut până acum în zadar, oare ceasurile au pompat ca niște inimi fără sens sângele timpului? Cert e că până acum nu s-a putut inventa încă elixirul vieții. Ah, nu s-a putut

La o poartă m-aștepți, încuiată serenifică fată tu în zona pontică eu în zona ontică tu în lumină astrală eu în lumină ireală tu sfărâmând gratiile porții eu sfărâmând pecețile sorții tu

Ucidem clipa, iubito ucidem cifra. Monos, iubito, de știi... monofirescul de noi căci altruism nu am deprins cu brațele incinerate într-un nepătruns sărut al trupurilor noastre ninse de

Þi-am atins streașina, iedera o dorință a mea mai din trecut desăvârșită prin faptul abstract de a-ți asculta inima de a-ți sorbi izvoarele de a face din tine o personificare încolțită în

De nu vom sta cuminți până la sfințenie de luminoși n-o să mai auzim țârâitul temporal al greierilor pianiști pe planetă noastrală de rouă și ploaie de fum, de raze și de carne sub nuci

Vom bea o ceașcă de cafea transcendentală traversând lungi emoții lebede și-om înmormânta cuvinte hiene în cimitirul istoric de pe dealul Golgotei. La Pitești ne vom eșafoda trupurile la Eden

De-aș prinde lumea-n palme aș numi-o inimă ce iz de iarbă crudă și dor și ploaie în a sa cinstire cuprinde cu arta de a plânge totdeauna râde că veacurile trecut-au buruieni pârjolite de