Contractul fericirii

Omenirea nu cunoaste lecuire. De cand si-a format vechile (si proastele) obiceiuri nu a mai reusit sa le mai schimbe, decat in masura in care stiinta a cerut-o. Traditii care mai de care mai stupide, superstitii ce doinesc din timpuri stravechi dar care au aproape aceleasi efecte si astazi, datini ce se vor reprezentative si care erau revolute inainte de a aparea. Oamenii au cautat intotdeauna moduri de a-si infrumuseta viata, de a o impodobi si a o face mai interesanta. Rareori insa aceste fiinte cugetatoare (homo sapiens – drept concept niciodata pe deplin certificat) au facut distinctia intre a-si face viata mai frumoasa si de a si-o complica. In oameni a existat si exista o samanta de masochism, uneori constienta, alteori inconstienta, dar care se manifesta in tot felul de ocazii. Printre modurile prin care incearca sa si-o decoreze se afla si casatoria. In DEX se mentioneaza ca aceasta reprezinta o uniune legala, consimtita de un barbat si o femeie pentru a intemeia o familie. Cat priveste uniunea ar trebui sa se precizeze daca aceasta se refera doar la legalitate, deci la drept si la reglementarea prin norme juridice valabile, sau daca se refere de fapt la o uniune spirituala, sufleteasca, trupeasca si in absolut toate modurile propovaduite de Dumnezeu si reprezentantii sai pe Pamant. In primul caz se poate obiecta ca nu este necesar ca legea sa supravegheze sufletul. Parca aceasta era intre atributiile lui Dumnezeu si deci aceasta legatura este oricum urmarita indeaproape de legea divina, de ce ar trebui ca alti oameni cu legile lor imperfecte sa intervina intr-o uniune reglementata divin, se spune… In cel de-al doilea caz lucrurile stau si mai indoielnic. Cum ar putea sa se infaptuiasca o uniune intre un intreg si o parte, intre un barbat si o coasta a lui, femeia? Cum am invatat la matematica, 1+0,5 (acceptand ca femeia – acea coasta – reprezinta jumatate din barbat) = 1,5 si NICIODATA 1! Daca nu-i asa, inseamna ca toti profesorii de matematica ar trebui inchisi pe vecie intr-o celula in care singura lumina sa existe pentru ca acesti ignoranti sa poata reface calculele, pana vor ajunge si ei la solutia 1+0,5=1. Lupt impotriva acuzatiei de misoginism (cu care in mod sigur voi fi fost improscat dupa aceasta analiza)! Daca cineva indrazneste sa spuna ca femeia nu a fost facuta din coasta lui Adam, inseamna ca reneaga religia, il reneaga pe Dumnezeu! Sau poate ca Dumnezeu e de fapt cel mai mare misogin, iar noi nu suntem decat niste infime reverberatii (nascute in procesul de devenire si copiere)… Dar cine ar indrazni?!… Dar…pentru feminismul (si ateismul) din toata lumea sunt dispus sa fac o concesie si sa iau in calcul varianta in care femeia si barbatul (nu barbatul si femeia, asa cum misoginist sunt trecuti in DEX!) se afla pe aceeasi pozitie si in care acea coasta e numai un pretext. Nimic nu-i real, totu-i o iluzie misogina (poate fi ceva de genul feminin misogin?!). Odata stabilit acest aspect trebuie sa convenim ca in masura in care cele doua sexe au pornit de pe coasta…picior (reminiscentele barbarilor!) egal(a), totusi femeia si barbatul au fost, sunt si vor fi intotdeauna diferiti. A avea drepturi egale, sanse egale, nu inseamna ca suntem egali DE FAPT. Spre exemplu niciodata o femeie nu va putea face un stop pe piept ca Zidane, la fel cum niciodata un barbat nu va putea face anumite exercitii de gimnastica (in maniera “totala” a unei femei). Pe langa aceste exemple pe cat de ilustrative, pe atat de stupide si pe atat de practice, nu se face o diferentiere pozitiva sau negativa, ci o diferentiere in sine. Unele lucruri facute de barbati nu le pot face femeile, si invers (sau le pot face dar nu tot la fel de bine). Femeia si barbatul se diferentiaza prin trup, se diferentiaza prin gandire, mentalitate si da, in acest moment si prin inteligenta (nu faceti uz de invective inca; rabdarea nu costa nimic). Aceasta diferenta de inteligenta se datoreaza e-adevarat si barbatului, dar si femeii. A fost odata ca niciodata epoca primitiva. Femeia si barbatul traiau in pesteri si prin alte vile mai putin dotate. In acel moment s-au manifestat doua tendinte: aceea a barbatului de a controla proprietatea (fie aceasta un teritoriu, o femeie…sau banalul topor), dorinta nestramutata de a pune stapanire pe ceea ce are nevoie. In acest scop s-a ajutat de doua calitati: una a fost trupul care ii ingaduia autoritatea, superioritatea in fata celuilalt sex, putandu-si impune intr-o anumita masura dorinta prin forta; cealalta calitate a fost vointa, forta mentala de a-si urmari obiectivul pana la sfarsit indiferent de conjunctura. Ca aceasta vointa a luat de multe ori forma prostiei, a mersului cu capul in fata, forma orgoliului fara creier, o forma ce s-a pastrat si azi in destule cazuri e o alta discutie. Cealalta tendinta a fost ca femeia sa dobandeasca si sa perpetueze o mentalitate gresita, slaba, care nu imprima vointa propie, personalitate, care se lasa dominata cu placere si fara remuscari. Ei bine plecand de la aceasta premisa in care barbatul vroia (si avea mijloacele s-o faca), iar femeia accepta (suna familiar…) s-a creat patriarhatul, un patriarhat ce a depasit limitarile, granitele familiei si s-a extins la nivel de grupare (stat in forma mai evoluata). Mai departe procesul e relativ cunoscut: barbatii s-au aruncat asupra tuturor pozitiilor de conducere si organizare, au stabilit reguli, au ordonat, au hotarat etc. in timp ce femeia s-a pastrat in plan secundar (daca a fi nimeni este egal cu a fi pe locul doi), acceptand orice se hotara. Aceasta monoconducere (din punct de vedere al sexelor) s-a resimtit si in plan educational, unde multa vreme fetele erau excluse. Se stie ca pentru a-ti folosi potentialul creierului trebuie sa il utilizezi, sa-l imbogatesti cu cunostinte, informatii, tehnici. Trebuie sa-l faci activ (competitia e un mijloc excelent), altfel se blazeaza si devine mic, stafidit si inoperant. Acest proces de ‘luminare’ a baietilor/barbatilor si de perpetuare a ‘indobitocirii’ fetelor/femeilor a tinut pana in sec. XIX cand au aparut primele semne ale unei schimbari. Dar este evident ca un proces istoric (si as zice sociologic si educational) atat de indelungat nu putea fi suprimat de niste muguri firavi ai emanciparii. O dovada ca aceasta revigorare a creierului la sexul feminin nu s-a realizat intr-un mod tocmai fericit e si faptul ca celebra si mereu amenintatoarea emancipare a femeilor s-a transformat intr-un feminism mai grobian decat misoginismul. Aceasta pentru ca misoginismul are o circumstanta atenuanta (valabila cat proba cu un martor), si anume are argumente pentru a-si motiva si explica existenta (argumentele tocmai au fost expuse mai sus), in timp ce feminismul reprezinta o revolta fara cap, o revolta pe altarul afirmarii, dar cu ce sacrificii!?… Pe langa penibilul unor astfel de manifestari (misoginismul si feminismul), deoarece sunt niste accese de orgoliu ale unor nimicuri, tinand cont ca mai mult de 90% din lume nu reprezinta decat aparenta, adica nimic, iar cei cativa superiori nimicului sunt de fapt niste nimicuri capabile de a transcende spre Absolut (forma suprema de existenta si singura care ne apropie cat de cat de nefiinta universala, de vidul in care trebuie sa ne obisnuim sa ‘locuim’, asadar spre care trebuie sa tindem), asa cum spuneam, pe langa umorul tragic al acestei situatii ridicole, mai trebuie facuta o ultima precizare in cadrul acestei lungi premise pe care am construit-o (sau cel putin consolidat-o). In privinta acestei diferente existente, ea nu se va modifica intru-totul niciodata pentru ca la distinctia de mentalitate formulata in pasajul ‘prolog’ al omenirii nu s-a realizat nici o interventie. Cat timp va exista aceasta auto-suficienta, aceasta acceptare a sortii, aceasta lene metafizica combinata cu o filozofie perdanta, sexul feminin va ramane in continuare la stadiul de cersetor inconstient de faptul ca se afla in posesia acelor drepturi. Iar cersetorul nu poate fi privit decat cu o mila superioara (ascunzand intr-insa si un substrat de dispret). Iar acum ca toate armele au fost incarcate, la atac impotriva casatoriei! Casatoria face parte asa cum aratam (si) la inceput din modurile prin care oamenii cauta sa-si complice viata. Cauta sa-i mai adauge un accesoriu, o podoaba excentrica si stralucitoare. Dar ca de atatea ori cand mai adaugi ceva la un lucru bine definit, cele doua elemente se dovedesc incompatibile si isi dauneaza reciproc. Casatoria nu face de fapt bine nimanui. Poate doar Bisericii ce gaseste in casatorie unul din ultimile mijloace pentru a-i tine pe oameni inlantuiti, asadar in suferinta (dar una ordinara, lumeasca), asadar in nevoie de ea, de Biserica. Placiditatea oamenilor e cel mai bun mijloc de a-i controla, iar casatoria fiind o traditie straveche, un obicei, un “asa se face”, contine tocmai aceasta placiditate pagubitoare. Daunatoare nu pentru ca in felul acesta Biserica ramane fericita, vazandu-ne supusi, pentru ca pana la urma noi nu luptam cu Biserica, nu avem nimic impotriva fericirii ei. N-are decat sa fie toate lumea fericita, si cu Biserica in frunte, dar…aceasta placiditate ne este daunatoare in primul rand noua, combinatie de homo faber si homo sapiens ce suntem. Noi vom fi obligati sa ne perpetuam subjugul, sa ne perpetuam prostia si rigiditatea, sa ne perpetuam nu in ultimul rand ca specie pana vom ajunge sa ne sufocam reciproc, si sa devenim victimile propriului genocid. Am stabilit care sunt coordonatele primei parti din definitia unei casatorii, dar cum ramane cu cealalta parte. Acea uniune trebuie consimtita de un barbat si o femeie. Dar oare cei doi consimt la o legatura spirituala sau consimt la un obicei? Femeia trecuta de o anumita varsta si necasatorita resimte situatia ca pe o mare rusine. Cum va mai fi ea privita in societate? Ce vor spune colegii, prietenii, vecinii, familia? Toti, in conceptia ei, o vor retrograda in mintea lor, o vor considera ca o paria a grupului, o fiinta ce “nu a fost capabila sa gaseasca pe cineva”. Adica nu s-a gasit nimeni s-o accepte, noi de ce am face-o?! In acest timp barbatul, mult mai constient de fata murdara a casatoriei ezita in a face acest pas, dar rareori scapa din mrejele unei vulpi mai insistente (viclenia poate fi si o calitate; doar ca in general e folosita in scopuri necurate). Aici iese la suprafata acea calitate devenita defect a barbatului si anume mersul cu capul inainte (pe care am subliniat-o la ‘formele vointei in epoca primitiva’), lipsa de judecata in anumite momente critice. In cazul in care nu se insoara pana la o anumita varsta apar si la barbati vocile care ii acuza ca sunt niste pustnici, niste ratati sau chiar ca ar fi niste ciudati care nu au curajul de a incerca gustul unei ‘uniuni legale’. In ambele cazuri, si barbatii si femeile sunt considerati niste ratati, sau cel putin asta e in mintea lor. Cioran spunea ca “nu suntem ratati decat daca viata are sens”. I-a gasit cineva cu adevarat sensul? Ma indoiesc. De aceea inclin sa-i dau dreptate si sa afirm ca nu suntem ratati nici daca am vrea. Asadar oameni consimt la un obicei, se conformeaza unei stari de lucruri, unei realitati ce trebuie schimbata, ce asteapta sa fie schimbata, dar de cine? Evident ca de fiecare in parte, pana intr-acolo incat cei cu simtul perimat al casatoriei se vor simti rusinati ca in ei exista un astfel de instinct, o astfel de samanta masochista si o vor sugruma si ei pe ascuns. Ceea ce acum pare o ciudatenie trebuie sa devina normalitate, iar realitatea actuala sa fie cel mult o imprecatie a viitorului. Este singurul mod pentru a evolua ca specie, singurul mod prin care putem tinde spre absolut. De ce nu trebuie sa se casatoreasca barbatii Barbatii s-au nascut pentru a fi liberi, pentru a lua EI deciziile care ii privesc, pentru a hotari EI ce cale sa urmeze. Barbatul nu este o fiinta sociala, ci doar doreste sa conduca societatea: politic, economic, financiar, artistic etc. Este o fiinta solitara ce este incorsetata in societatea din care face parte cu sau fara vrerea sa, iar nevoia de solitudine se manifesta permanent. De ce doreste a fi primul om ori ultimul? Pentru a se distinge de restul, pentru a nu face parte propriu-zis din societate. De la inaltimea pozitiei de presedinte, ministru, scriitor, vedeta (de orice tip) etc. se casca un hau pana la populatia dornica sa-l cuprinda, infometata de a-l cobori de pe acel varf de munte ca sa treaca acolo un alt singuratic. Barbatul s-a nascut cu constiinta ca trebuie sa urce (de ce sunt atatia barbati impatimiti de escaladarea muntilor, de atingerea varfurilor?), ca trebuie sa ajunga undeva departe, unde n-a mai ajuns nimeni pana atunci (preferabil). Nevoia de superior, in unele cazuri fericite de Absolut, este motivul pentru care barbatul s-a putut adapta mai usor noilor conditii (care se schimba permanent), pentru ca scopul lui a fost acelasi indiferent de factorii externi. Singurul lucru ce a periclitat constant aceasta ‘misiune’ (regret utilizarea acestui cuvant pompos, dar orice alta varianta ar fi reflectat gresit esenta mesajului) a fost casatoria. Barbatul casatorit isi pierde solitudinea si intra intr-un labirint al inutilitatii fiintei. In loc sa progreseze, se pierde ca un meteorit prin spatiu, dezintegrandu-se treptat cu fiecare zi. Cautarea inceteaza, ‘misiunea’ e abandonata si la sfarsitul vietii realizeaza ca singura parte din drum parcursa a avut loc pre-casatorie. Pe urma are imaginea desertului casatoriei. Atunci ingenuncheaza si il intreaba pe Dumnezeu: “Vazaut-am Doamne Absolutul in jalnica-mi viata?” iar Dumnezeu ii raspunde: “Ai stiut ca exista, dar apoi te-ai intors spre Mine. E adevarat ca am contribuit si Eu, dar nu puteam sa te las sa ma cunosti…”. Barbatii nu doresc casatoria, ei nu doresc o intersectie de decizii, ulterior intersectie de destine. Destinul lor (ca viitor si misiune) reprezinta si trebuie sa reprezinte singura preocupare pentru ca, daca o ‘misiune’ personala are sanse unu la o mie sa fie reusita, o ‘misiune’ incarcata cu sacii de caruta daruiti de casatorie cu ocazia nuntii reprezinta deja o utopie. E bine cunoscut faptul ca prin legatura a doua persoane, doua substante in general, anumite elemente se transmit reciproc, existand tendinta de egalizare sau de echilibrare. Ce ar putea obtine un barbat intr-o casatorie? Nimic. Ce ar putea da un barbat in respectiva casatorie? O parte din drumul parcurs, iar partea cea mai proasta e ca nici macar acea bucata nu ajunge intodeauna integral la partener, la femeie, ci se intampla fenomenul de irosire sau risipire. Si astfel dictonul “nimic nu se pierde, totul se transforma” se clatina dupa ceva mai mult de un secol de asteptare. De ce este valabil si pentru femei Femeile sunt in acest moment intr-o pozitie inferioara, exista un decalaj evident intre ele si barbati, un decalaj si mai mare intre ce sunt ele acum si ceea ce ar trebui sa ajunga orice om pentru a se implini. Pentru ca de fapt nu trebuie sa fie o competitie cu barbatii ci cu ele insele, o competitie cu Absolutul spre care trebuie sa tinda. In acest scop trebuie sa urmeze anumiti pasi. Primul ar fi sa accepte conditia actuala, s-o inteleaga si sa lupte (nu la modul propriu al cuvantului) pentru a o schimba, in asa fel incat ca inteligenta sa ajunga la un nivel similar sau apropiat cu al marilor rivali, barbatii (daca ar sti ce indiferenti sunt de fapt acesti presupusi rivali…). Stand acasa si facand mancare sau spaland rufele nu vor putea insa niciodata sa recupereze acea distanta. Casatoria este o intelegere la care adera doua persoane si care presupune anumite responsabilitati, ca sa nu le zic obligatii. Cineva trebuie in mod evident sa se ocupe de treburile gospodaresti, si cum in societatea moderna, in familia moderna, barbatii sunt inca cei cu slujba mai importanta si au rolul principal in veniturile acelei familii, rezulta logic ca femeia e cea care trebuie sa se ocupe de casa. Activitati ce nu necesita utilizarea creierului…acestea sunt inca cele care domina viata femeii obisnuite. Cum s-ar putea realiza progresul cand cartoful tot asa se taie, supa tot atat se tine pe foc, iar detergentul tot atat se pune? Cum ar fi viata lor daca n-ar fi casatorite? Ar fi obligate sa faca rost de o slujba suficient de buna pentru a se intretine singure, asta inseamna o pregatire prealabila mai buna (deci mai multe informatii si cunostinte acumulate, mai mare activitate intelectuala), si o munca ce le-ar solicita din plin creierul, inteligenta. Si cum slujbele bune nu sunt usor de obtinut si cu atat mai putin de pastrat, intra in competitie. Moment in care ajungem la al doilea pas: mentalitea. Aceasta e foarte greu de schimbat pentru ca e congenitala, dar singurul mod pentru a o ameliora e de a intra in aceasta competitie, competitie in orice domeniu, in orice situatie. Casatoria reprezinta rutina, placiditate, o inghetare a motivatiei si a acelui spirit de competitie. Pentru coordonate ar putea observa si activitatile barbatilor, cu singura conditie de a nu ramane doar cu observarea si eventual cu admiratia, fara a trece la practicare. Desi sunt adesea facuti porci, se pare ca barbatii se apropie mai mult de statutul de cai… In final ar trebui sa faca si cel de-al treilea si ultim pas, dar oare ceea ce n-au reusit barbatii (cu foarte mici exceptii privilegiate) in atatia mii de ani sa reuseasca femeile (aflate cu doi pasi in spate) asa, dintr-odata? Pasul spre Absolut, unirea nimicului cu vidul…probabil notiuni si formulari abstracte si obscure acum pentru persoane ce se zbat sa intre in lantul casatoriei si apoi se plang ca lacatul e prea solid. Toate acestea spre o singura concluzie: casatoria reprezinta anti-progres, reprezinta o stagnare in mediocritate, reprezinta o bariera in calea noastra. De ce totusi se casatoresc barbatii? Pentru ca nu au decat rareori curajul sa mearga mai departe, pentru ca tinta pare atat de indepartata incat se intreaba daca are rost sa dea din mana vrabia (fericirea lumeasca, efemera si aparenta…dar intru-totul posibila) pentru cioara de pe gard (aspiratia de a transcende spre ceea ce nu sunt). In plus femeia, Biserica, Dumnezeu ii cheama, ii tenteaza, ii ademenesc pentru a ramane sociali si pentru a perpetua nimicul, pentru a reedita irosirea, pentru a cunoaste tainele arhicunoscute ale sfintei si ispititoarei casatorii. Trebuie adaugat faptul ca nu toti barbatii sunt capabili (congenital) de a intreprinde o astfel de ‘misiune’, ci doar cei carora Dumnezeu le-a oferit sansa cunoasterii, sansa de a suferi si sansa de a fi nimicuri constiente (de aceasta calitate). Tot asa si in cazul unor femei care au depasit conditia lor si a istoriei, fiind mai mult decat poate se presupuneau a fi, fiind florile de colt de pe o campie plina de buruieni. Poate ca soarele a batut altfel in directia lor… Asadar si femeile si barbatii sunt la cheremul propriului Eu, a propriei constiinte, a propriilor decizii si doar intr-o masura limitata la cheremul lui Dumnezeu care in general prefera sa ne puna obstacole pe parcurs decat sa ne blocheze de la inceput. Este si acesta un chin la care suntem supusi, dar mai bine un chin cu o speranta, decat chinul de a fi ignorat sau de a fi inecat inainte de a intra in apa. Casatoria e pana la urma o variabila a vietii, si doar traditia o face un parametru. Si ca orice variabila, solutia ar putea fi oricand 0, transferand valoarea ei unei alte variabile…s-o numim misiune. Ce e mai important e ca la sfarsitul tuturor calculelor un singur rezultat ar putea avea o oarecare insemnatate, o singura variabila ar conferi rezultatului nobilul de care duce atata lipsa. Cealalta variabila…in final ar lua valoarea 0 indiferent de situatie, devenind astfel de o inutilitate tragica (privind in retrospectiva). O lume ce tinde spre Infinit nu poate fi sociala, o lume avida de Absolut nu poate face compromisuri existentiale pe seama nostalgiei, a societatii din care individul e obligat sa faca parte, sau a erorilor ce apar in tratarea momentelor critice. O casatorie ce nu corespunde realitatii, celei de-aici si celei universale, celei de-acum si celei dintotdeauna, o casatorie ce este dorita mai mult din inertie si ce foloseste mai mult din amintiri, o casatorie ce tinde sa devina un apus al sperantei (daca nu este deja)…ce mai putem astepta de la un astfel de pact diabolic? Nu exista o socializare mai monstruoasa, o uneltire mai dezgustatoare decat notiunea de casatorie si efectele ei. Privita de la distanta nu poate fi receptata decat ca o aberatie existentiala, fara scop si fara sansa. Dar de la ce distanta putem oare privi cea ce se intampla in fata ochilor nostri, ceea ce simtim in jurul nostru ca o furtuna de socializare, conformizare si neutralizare? Putem doar observa cum lumea…femei si barbati, feministe si misogini…se departeaza tot mai mult de menire si se apropie din ce in ce de nemurire. COD:14XII04 YNWA