Mediu
In calmul întuneric ce m-apasă
Te caut prin cearceafuri goi si reci
Adulmec, mângâi, mă răscolesc si gem
Căci draga mea departe mi-ești pe veci.
Când zbaterea de peste zi-i domoală
Si mintea e prea calma sa te dea uitata
Un prea fierbinte tremur mă pătrunde-n suflet
Ca un seism ce lumea a cuprins-o toata.
Acum ce-i mai puțin decât iubire doare
Iar de-ntr-un gest nu pui afecțiune
Mă vad in zborul unei pasări calatoare
Cu aripile frânte, care lângă țărm apune.
Se pierde-n zare si hotarul
Ce pana ieri privind aproape îl vedeam
Acum dorința unei stele cazatoare
S-a prăpădit strivita de tavan.
M-asteapta oare un tărâm
Neimlanzit si necălcat de om
Prin care drumul eu sa îl croiesc acum
Cu umbletul de umbra si nesomn?
Adu-mi in cale tu destin
O lupta fara de sfârșit si biruința
Ca sa o port mânat de sentimentul de-a “fi om”
Si prin mister s-o biruiesc in umilința.
De ieri mă minam prea aprig
Astăzi te iert cum te-am iertat si-am sa te iert mereu
Căci focul ce in piept acum mă arde
N-am sa-l mai birui, de se înaltă ca un zmeu.
Cu inima prea plina si sufletul in lamentare
Eu mă închin acum si capul l-am plecat
Iar mi-am pierdut drumul si ca un oricare
Aștept ca TU sa-mi spui cărarea de urmat!
002.447
0