Corneliu Traian Atanasiu

îți invidiez originalitatea. M-aș bucura să pot repeta ce s-a tot spus în pustiu în toate vremurile. Sînt pentru o aristocrație a nostalgiei. Nu voi avea evident succes. N-am de ales.

Un răspuns mai viguror voi da printr-un articol publicat cu o vreme în urmă: Solidaritatea reinventată complicitar. O să dau link-ul după ce îl postez.

Daniel a sesizat că te faci că mă înțelegi cînd de fapt înțelegi doar niște teorii care se poartă peste ocean și s-au revărsat ca o maree academică și mai încoace. Cred că el ți-a răspuns pentru că a citit cu dioptrii mai adecvate textul.

Elita de care vorbesc nu are conștiința de grup, căci nu are ce face cu ea. Am spus că ea se alege prin firescul trăirii, nu ca să se impună, nu ca să facă revoluții și să atenteze la putere, nu cu un proiect pedagogic, ci numai cu o datorie sacră față de viața pe care o trăiește. Nu vrea să conducă lumea, scrie acolo, și nici să împlinească vreo utopie. Vrea doar, fără trufie, dar cu fermitate, să nu se piardă încă ceea ce lumea omului a plăsmuit miraculos.

Pentru ce am scris n-am nevoie nici de concepte științificoide, nici de strategii pedagogice. Societatea e o chestie care mă depășește, nu știu dacă poate și nici dacă merită să fie reformată.

La aceste vorbe mă voi mai gîndi: \"Ajunge polenizarea naturala, exemplul personal să cream o lume în care nu elita, ci țesătura socială e benefică dezvoltării armonioase virtuoase a individului uman.\"

După știința mea polenizarea naturală n-a ameliorat niciodată soiurile. A creat poate buruieni viguroase, dar nu calitățile pe care le visează, le dorește și uneori le nimerește fericit omul.

Dacă totuși ești de bună-credință, poți citi textul meu despre vulnerabilitate la care găsești link-ul mai sus. Poate că el mai suplinește din lipsurile acestuia.

că ai intuit despre ce e vorba. Vorbind despre ochi, pot spune, ca și despre urechi: cine îi are - ochii - să-i caște bine. Și-i va vedea. A vorbi elogios, îndrăgostit înseamnă într-adevăr a lăuda, a admira, a te minuna. Nu?

(scuze pentru \"Ai întîlni ține\" - evident \"a-i\")

Bună întrebare. Drapelul meu este părul Evei din versurile de mai jos:

\"În vântul adevărului,
în marea umbr-a mărului,
vreau părul să ți-l despletesc
să fluture ca-n vis
către hotarul pământesc.\"

Nu-i știu culoarea (dacă aș spune negru poate m-ați declara anarhist). Stindardul dv. pare însă roșu prea aprins.

că m-ai înțeles. Poezia are un sens ontologic și nu doar literar. Ferice de cei ce știu s-o trăiască fără infatuarea de a se crede poeți.

urmăream țîșnirile zăpezii urcînd impetuos pe trunchiuri. Veverițele erau doar în imaginație.

Nu e greu de înțeles că asemenea oameni nu se impun
în conștiința publică. Nu au nici ei vreo strategie în acest sens și nici conștiința publică nu cultivă o astfel de exemplaritate. Ai întîlni ține de aspirația, căutarea și norocul fiecărei persoane în parte. Și asta și pentru că sînt ocrotiți de firescul anonimat al decenței vieții lor. Sînt deconspirați pe ici, pe colo doar într-o anume literatură.

Dar aș zice:

copacii stau drepți

Și la ultimul poate:

albastru adînc

!Gîfîit. Agitat. Expeditiv. Important. Sfătos. Pufnind!
N-am recomadări.

Nu folosesc cuvintele ca să propun sau să recomand. Adopt, deocamdată, tonul unei expuneri mai curînd neutre. Dacă vreți, spun că lucrurile se petrec ca și cum ar fi așa cum zic. Nu știu dacă-mi iese ironia, poate este prea englezească.

Oamenii, ca și cum ar fi conduși de un tropism biologic, se orientează după modele ca și cum ar fi fascinați de ele. N-au timp să aleagă cu adevărat. Copiază înainte să hotărască.

Adaptativul nu este în nici un caz supremul criteriu pentru prestația umană. Este poate doar unul suficient de vechi, de fundal, rămas însă printre cele rudimentare față de exigențele omenești. În chestiuni sufletești și spirituale funcționează mult mai elevat, mai delicat, mai potrivit sfiala adaptativă.

Magie este, dar e neagră.

eu am luat-o la pas. Tu ai ajuns deja la un final (va fi și unul pozitiv). Deconspiri ce trebuie să urmeze. Eu cred că demascarea trebuie făcută cu metodă, pe îndelete.

Îmi place cum te avînți. Evident, sînt acolo niște ghilimele subînțelese (contextuale). Atracția irezistibilă este de fapt una hipnotică, produsă în stare de somnambulism. Și charisma acelor modele, fascinația lor, se rezumă doar iluzionism și prestidigitație.

are această permisivitate. Nu condamnă din capul locului. Agreează un fel de spectacol dizident, dar pînă la urmă votează să bei cucută.

că tot ce remarci este resortul formativ al scrisului. Puțin terapeutic, evident ajutîndu-te să te cunoști ca ființă în devenire, să-ți împlinești făgăduințele și, deloc mai puțin important, făcîndu-ne să deprindem gustul vieții. Să aflăm cît de bogați putem să fim cu puținul pe care-l înmulțim.

Și ție ani bogați și inspirați! Aștept ca foaia să-ncolțească.

comună cu sunet sticlos de chiciură fisurată. Așteptarea-n tindă nu-i fără rost, presimte ajunul. Sărbătoarea sufletului.

ai fi pățit-o și vorbești în pustiu? Sau doar cu experiența pustiei? Că doar nu vrei să-mi atragi atenția și să mă pui în gardă.

împrumută-mi-l și mie. M-am temut totdeauna că o pasiune complet echipată se naște moartă. Important e totdeauna să începi, să îndrăznești, să încerci.

Bine-ai venit. Voie bună.

că nu poți cîștiga decît atît cît ești dispus să pierzi.

Îi găsim: razele se dau pe gheață.