Sfîrșitul delirului

Fiecare dimineață era o nouă erupție. Ziua se revărsa val proaspăt de febră, vehemență a culorii pe plaja nelinștită încă din ajun. Marea șampanizată și luminoasă, strălucire spumoasă și vie. Ochiul se turmenta din primele ore. Apoi începea delirul. Petalele culorilor se răsfrîngeau într-o policromie exuberantă, se întețeau pînă la văpaie, stridență, cruzime. Aerul se tulbura tremurînd într-un desfrîu prelungit. Sunetele nu se mai desprindeau, rămîneau agățate de sursă – drapele fluturînd, plesnete de bici, tînguire zdrențuită, rumoare năucitoare, stagnantă. Și peste toate – culme a iritației – praful se insinua suveran. Pîclă încinsă. Stihie dezlănțuită, ziua se umfla pînă la un paroxism care trena frîngînd răbdarea sîngelui. Și zilele se urmau fără răgaz, într-o crispare dementă, cu nopți irosite în vise nădușite pline de tresăriri și spasme. Și doar tîrziu, exasperant de tîrziu, răscumpărînd însă întreaga tortură, soarele s-a îndurat să oficieze din ascunzișul norilor. Cerul și marea, pămîntul răsuflau ușurate. Dezbinarea se împăca într-o singură, dar infinit și delicat nuanțată culoare. Simțurile flagelate, salvate dezmățului cromatic, se alinau în tihna privirii. Paleta monocromă, virînd sobru spre brun și sepia, refăcea în severitatea melancoliei unitatea primejduită a Ființei.