Manifest îmbuteliat

\"Cel care e singur în el însuși este însoțit.\" Nichita Stănescu Prietene, vreau să vorbim de la om la om, iată ce sper că-i poezia. Azi poate ne-am privit întîmplător, fiecare cautînd dusmănos o umbră de speranță pe chipul celuilalt. Și expresia neutră, compusă cu atîta grijă, ni s-a veștejit pe față. Azi poate ne-am zîmbit chiar, dar zîmbetul, ca o sfială neînțeleasă, ne-a rănit fără folos obrazul. Ne persecută aceeași vină rușinoasă: pe frate, pe mamă, copilul, sîngele care trece prin noi, in depărtări alungîndu-i, încă-i mai caută. Prietene, luptăm în aceeași tranșee - lîncezim mereu în linia întîi. Și viața mea-i amară și-i stearpă, și-n asta, ca și tine, nu recunosc vreun eroism. Cu capul pe aceeași pușcă ruginită, în somn ne-alină totuși nostalgii. Aproapele meu, tu care totdeauna ești atît de departe, doar în aceste cuvinte te pot îmbrățișa cu sfiiciunea cuvenită. Sînt cuvinte pe care n-am îndrăznit să le spun nimănui. Iubita chiar înspăimîntată le-ar fi auzit. Vreau încă să te ating în solemnitatea singurătății cînd fără moașă îl naști pe Dumnezeu.