În slujba minunii

Orice minune ține doar trei zile.
(vorbă din popor)



Expunere

Am să-l rog pe Radu să mă scuze că iau textul său ca pe un document. Mă bazez în această tentativă și pe declarația lui dintr-unul dintre comentarii: “Sunt departe de a fi poet. Si nici nu vreau sa fiu poet. Vreau sa fiu eu.”

Textul, scris în formă versificată, este introdus cu calificativul personale. Eu cred că este o însemnare de jurnal scrisă reactiv. Nu discut atitudinea de printre rînduri sau de sub rînduri. Poate că autorul ironizeză subtil ceea ce spune. Poate e doar malițios cu o trăire comună.




Colosul din Rodos


Mi se pare deci un text simptomatic care prezintă fapte și reacții. Nedumeririle mentalității comune în legătură cu minunile deja declarate. Ele sînt următoarele:

- minunile se întîmplă, te trezești, te pomenești cu ele pe cap (sau mă rog la capul patului); se petrec cu tot firescul, ni se petrec – mie, ție; să considerăm deci această eventualitate (experiment mintal);

- minunile te pun în încurcătură; îți vezi fața, vezi în ce hal ești; nu prea-ți convine, înghiți cu noduri; îți tulbură viața, îți contrazic și rutina cotidiană, și părerea despre onorabilitatea vieții tale;

- te silesc totuși la un răspuns, te obligă să iei o (altă) atitudine: să le sărbătorești/gratulezi, să le cultivi, să le integrezi utilităților cotidiene, să le lași să se familiarizeze cu banalitatea informatizată, să le faci amulete, să te încînți și să le lauzi, să le pui bine;

- cîteva inițiative par mai răsărite: “s-o pui în ramă”, “poți și vorbi cu ea sau să taci cu ea poți să visezi cu ea”;

- altele de-a dreptul indezirabile: “să te lauzi cu ea la vecini în timp ce ea dansează ca ursul la moși”;

- totul sfîrșește cu o declarație defetistă: “sau mai bine nu”, reiterînd întrebarea, acum evident retorică, din titlu: “ce să fac eu, fraților, c-o minune”.


Interpretare

Textul enumeră, prin urmare, gînduri, stări de perplexitate și posibile moduri de întrebuințare sau stocare a minunilor, toate însă dezavuate pentru incompatibilitatea lor cu viața, cu biata noastră viață efemeră, se deduce din final.

Ultimele cuvinte ale textului pot fi integrate însă ca premisă într-un raționament simplu:

Orice minune ține doar trei zile.
Viața mea ține și ea trei zile.
Viața mea este deci minunată.

Ceea ce pare să caracterizeze minunea este faptul că ne scapă printre degete. Ca și viața noastră se scurge, se infiltrează, dispare în neant ca și cum n-ar fi fost.




imagine subtilizată de pe pagina Elenei Albu cu titlul \"eu nu strivesc...\"


Sigur că de aici drumurile interpretării sînt divergente sau chiar opuse. Poți tinde să degradezi minunea coborînd-o la nivelul terestru al vieții de zi cu zi sau te poți strădui să-i folosești pilda pentru a ridica viața la exigențele ei.

O soluție dezirabilă ar fi deci să intri în slujba minunii, să valorizezi minunea, chiar dacă ea este doar un fruct putrescibil al vieții. Distilîndu-i la vreme exigența, poți reuși să-i păstrezi aromele alcoolizate.

Și încă: intrînd în slujba ei, îți poți afla cu ajutorul ei reperele pe drumul vieții, îi poți găsi rostul de armătură a ființei tale spirituale, poți avea încredere în puterea ei germinativă de sămînță a puterii sufletești.

(Am scris pe fugă ca să lungesc duminica, voi reveni cu amănunte pînă marți dacă minunea nu se dezminte.)