Părintele Ioan Iovan de la Recea

În ziua de Paște m-am dus la mânăstirea Recea ( jud Mureș). Era lume puțină în curtea mânăstirii. Măicuțele, înarmate cu bricege boante, cu mături și fărașe curățau ceara căzută abundent din lumânările creștinilor, pe pișcoturile din ciment roșu ale aleilor, în noaptea învierii. Soarele era luminos dar rece iar aerul umed. Doar în biserica mânăstirii era plăcut, acea senzație dată de liniștea catedralelor. Am privit îndelung fiecare imagine de pe pereți și tavane, împodobote cu un mozaic delicat, până la cele mai sensibile nuanțe ale luminii, culorilor dar și ale ideilor de pe frunțile sfinților. E preafrumoasă acestă biserică. Cum cu ,,prea,, trebuie făcut totul pentru a arăta ceva oamenilor ca venit din rai. Dacă plecăm de la chipul necunoscut al raiului, tot aurul și argintul și pietrele nestemate ar trebui puse în biserici pentru a fi măcar o urmă de închipuire pentru noi. Construind bisericile pentru preamărirea treimii nu ar ajunge tot aurul lumii, argintul si toate nestematele pentru a le construi în acest scop. Aceasta este gândul celor ce își doresc a zidi biserici. În toată frumusețea materială a bisericii Dumnezeu nu poate fi reprezentat. Duhul este cel ce există deja pus, odată cu temelia și cărămizile, prin credința zidarului, a pictorului, a ctitorilor și a celor ce se roagă. Și atunci, orice biserică se oprește la Iisus fiul. În locul părintelui Ioan Iovan, bătrân și bolnav, a slujit un preot tânăr, din împrejurimi. Ce fel de neam este creștinul dacă Zeul său este un om țintuit în cuie, pe o cruce. Ce răspuns se poate da unui extraterestru care pune, venind dintre stele, această întrebare. Este poate cea mai mare tristețe pentru neamul omenesc. Să se închine jertfei unui om, ucis de oameni. Doar voind a nu înțelege se poate ca după 2000 de ani încă, lucrurile să fie la fel, în aceeași stare, în care în fiecare zi un Baraba să fie eliberat și un Iisus să fie pus pe cruce și țintuit în cuie. Acesta a fost gândul meu după ce am terminat de citit o carte despre viața unui om, pe care am cumpărat-o atunci din librăria mânăstirii Recea. Este viața părintelui Arhimandrit Ioan Iovan, cel ce slujește la această mânăstire. Nu știam. Părintele Ioan a străbătut cu trupul său, acum la peste 85 de ani, celulele tuturor închisorilor comuniste, vestite pentru teroare și nenorocire, ținându-și spiritul liber, la fel păsărilor, cântând în copacii din afara închisorii. Privindu-l și ascultându-l din mulțime, la marile praznice, cu vorba sa aspră, dreaptă și directă, îmi părea prea dârz pentru un auditoriu amestecat și eterogen, cum este cel strâns pe la mânăstiri. Acum însă, după ce îi cunosc firul prea tragic al sorții și vieții înțeleg ce anume a avut în fire pentru a putea rămâne în viață. În realitate este un erou al nostru, al poporului, anonim, uitat și abandonat. Doar despre Petre Þuțea se mai relata ca având o forță similară de a rezista acelor decenii: 40, 50, 60, cele ale închisorilor. Ceea ce rezultă din carte, este că acolo, între cei închiși, era o persoană de reper în ceea ce privește neînduplecarea în a-și păstra credința, fiind supus unor privațiuni ieșite din comun. A continuat să sufere și după eliberare, trăind cu adevărat în disperare acei 50 de ani de comunsim, despre care se face azi doar aritmetică. După anii 90 se stabilește la Recea și învie aici cu Maica Stareță Cristina o mare mânăstire a Românei. Mirarea mea este legată de nepăsarea globală ce împresoară acești oameni și de marele și nedreptul lor aninomat. Voi privi altfel mânăstirea Recea, trecând pe drumul E 60 spre Târgu-Mureș, știind că acolo este un om al istoriei noastre. Aici m-am oprit din scris. În ziua de luni, 19 mai 2008, a fost o mare ceremonie la mânăstirea Recea. Părintele Ioan Iovan a plecat spre ceruri. Înalții prelați au vorbit despre anii grei ai vieții părintelui. Discursurile s-au estompat în căldura insistentă a amiezii și au trecut în uitare. Istoria și societatea de azi, pentru care a luptat atunci, dau prea puțin. Poate doar în amintirea colectivă a poporenilor să stăruiască numele său.