Poezie

Doar vântul se tânguie

1 min lectură·8 februarie 2005

Mediu

Toți care plâng de fapt râd de durere

când hipnotizatele rătăciri mor

și mireasma florilor fără bariere

a învelit bucuria într-un negru dor.

Destinele răstignite în noapte

par rime care au în x sfârșitul,

dar au inimile ca niște ferestre sparte

și vor veșnicia soră cu infinitul.

Cei tari povestesc autoportrete,

ocolind ploaia ce spală păcate,

iar plățile sunt fără rest dar cu regrete,

ștergând zorii de pe portrete șuierate.

Călători doar prin atlas și baruri,

orbi cu ochi închiși au uitat de cruce,

amintiri: poame coapte uscate pe ramuri

ce nu au nimic alfabetic și nimic dulce.

Vântul se tânguie pe fața lunii,

cuvântul nerostit în ceață piere,

am uitat că au dispărut și nebunii,

toți care râd de fapt plâng de durere.

001.179

Constantin Rusu. “Doar vântul se tânguie.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/constantin-rusu/poezie/105240/doar-vantul-se-tanguie

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.