Cojocari Miroslav

Un soare spart în cioburi aiurite, Un cântec disonant al izvoarelor secate, Cer laș, ascuns de nori. Un drum ironic prin defecte și iluzii false, Ideal absent, emoții care nu contează Pășesc

Rătăcită e-nserarea în padurea-nzăpezită Raze calde de tăcere spală umbra rătăcită, Chipul tău scăldat e-n lacrimi cum în mare e nisipul Fulgi ușori plutesc în preajmă-ncet acoperindu-ți

Când întunericul în flăcări arde, Pe necuprinsele cărări din univers, Pe-ale destinului întinse coarde Șoptește trist al depărtării vers. O umbră de durere rămasă-n amintire Ca astrul ce-și

Încet cădeau petale moi de trandafir Peste pământul ofilit de toamnă, Trecut-a tot, rămas-a doar o rana, O nebunie, un plăcut delir. Privind pierdut la plopul singuratec, La frunzele ce cad,

Căzu o frunză... O veștedă idee a culorii verii, O lacrimă absurdă din sufletul plăcerii Căzu o frunză... Plecă anemic spre pământul frânt, Care-i va fi și casă, și tăcut mormânt Căzu o

Ascultați aceste versuri, vă sunt adresate vouă Mângâiați-le cu grijă, vă vestesc o Lume Nouă, Căutați să înțelegeți strălucirea-nțelepciunii, Căci în focul Veșniciei, voi veți fi numai

Neagra liniște a nopții spală corpuri descompuse Vântul plânge soarta celui ce devreme-n iad se duse, Luna rece luminează demonii mânjiți de sânge \'n urma lor din nori satanici sumbru, cu cenușă,

Des presărate de o sfântă mână Plâng florile pe bolți înnourate, Șiroaiele de lacrimi reci, sărate Mi-acoperă speranța cu rugină. Amurgul a tăcut de la o vreme, Nu are pentru cine să mai

Pădurea doarme, cufundată-n nepăsare În somnolența plină de idealuri Luna măreață printre crengi răsare, Cernându-și razele-n spumoase valuri. Un suflu de răcoare înfioară focul, Ce mângâie

O ploaie de noroi, de sânge, de cenușă Acoperea pământul impregnat cu moarte Vântul rătăcea speriat prin fumul necăcios, Care urca grăbit spre nori, din ce în ce mai sus Și mai departe... În

Eu voi cânta în versuri, eu voi picta în proză, Un Univers al morții, o lume a nevrozei. Sfetnic îmi va fi Ura, culoare – Disperarea Numai în neființă vă veți găsi scăparea. Eu voi picta în

…O dedic Aryanei… …Era pe moarte. Aceasta era scăparea. Viața care nu mai avea nici un rost pentru el avea să se termine. “Ce a fost viața pentru mine?” gândi faraonul și închise ochii. Imaginile