Cojocar Alina

Văd oameni triști. Mă demoralizez. Văd suferință-n lume. Mă întristez. Văd cum cad frunzele de pe ramuri Și doare, doare când nu ești lângă mine. Dar… de ce să fim atât de triști? De ce să nu

geniu pustiu al singurătății absurd visător al frumuseții absolute efemer... visez... ...mă pierd... printre culorile sufletului tău pictat în mii de cuvinte în sute de șoapte în zeci de

Timp amar, lume obscură Lipsită de savoare, de un rost, Nu mă îngropa în visul anost Seară de seară, în suflarea-mi dură. Mi-e greu să respir; Chiar și să deschid ochii Cu pleoapele-mi de

Praf și pietre, Flori efemere... Gânduri nedrepte Străpung c-o-adiere Pustiul de jar... Roze și crini Ce-nfloresc cu un dar În grădina de spini... Vise. Miraje Vibrează în noi; Fum, ploi –

Mă poartă pașii pe nisipul mării... Aș vrea să mă gândesc, Dar vreau să dau totul uitării: Să nu ascult acele valuri ce izbesc În pieptu-mi plin de dor, De-o dorință, de dulcele fior, De

E cel mai greu să găsești un loc pe lume, Să dai un sens ființei tale, să fii tu însuți, Fără să te simți a unor oameni, glume, Fără să te doară, în adâncuri, sufletu-ți. Azi mă văd pe-a

Mă închid într-o cutie de ciocolată, Să mă ascund de tot ce doare Și să-mi uit lacrimile Într-o cupă de-nghețată… Mă închid într-o cutie de bomboane, Ca să-mi îndulcesc sufletul Și să-mi alerg