Poezie
Necropola inimii
1 min lectură·
Mediu
E noapte și frig, și morții dorm tihnit
În letargicul lor vis,un vis liniștit.
Și luna, a nopții palidă mamă,
Cu lumina-i divină suflete-cheamă.
Iar cerul cu-a lui robă-nstelată,
Asistă scăldat în tăcere curată;
Și vântul unduie copacul din deal,
E liniște pură...poate prea ireal.
Numai pașii mei tulbură liniștea nopții,
Căci cară al meu suflet la picioarele morții.
Eternul meu spirit de tine a fost lovit,
Lăsat stingher într-o vază...lăsat ofilit.
Și florile uscate lăsate pe mormânt
Sunt ale mele speranțe,furate de vânt.
Pământul mă chemă-ntenebre nâluce,
Dar sunt bătut în cuie,lăsat rănit pe cruce.
Tu nu vrei a scoate ale mele cuie ruginite.
Cum poți numi ce-am simțit pasiuni irosite?
Iubirea credeam că n-o putem irosi,
Dar suntem încă umani,destinați a greși
Îmi văd groapa adâncă,pat etern de humă,
Spre care umbre scheletice mă-ndrumă,
Și soarele-apare ca-n alte zile senine,
Iar noaptea se duce...mă ia și pe mine.
001.303
0