Ciprian Simut

Lumea acuză mereu pe cel TÃCUT. Îi spun tot felul de lucruri, care mai de care mai „zbierate”. Îl acuză că e prea...tăcut. Se pare că lumea s-a obișnuit atât de mult să fie încojurată, înecată în

Peste-o boltă mică, verde printre mii și mii de flori, băzâie mică albinuța poleită-n mii de sori. dedicată Culorii, celei care ne trezește un zâmbet,

Și acum aștept o clipă dulce, în amurg de-mi va zice: \"Vino iubite de vezi Apusul! Toată splendoarea Aprigului Roș\' se răsfrânge peste noi călduț... privește-n mine în adânc și dulce

în noaptea visului meu plutesc între pământul ars de vulcani și cerul greu de nori întunecați ce taie urlând cu tunete o întreagă agonie... ...între cele două sunt eu... din ochii

Trecând din umbră-n umbră alunec tăcut prin codrul flămând fantoma mi se zărește șuierând sub atingeri reci de Lună... Noaptea învăluie codru-n mătase deschizând negre hăuri de iad; tăcute

Pășea plutind în zorii dimineții cu umbra nopții-n ochi umbriți și reci, Răsăreau calde roze albastre când inima-i suspina tăcut... Privea-n lacrimi sclipirea stelelor pe cer și toate astrele