Poezie
fabulă
2 min lectură·
Mediu
Un fluture și o furnică,
El șchiopătă într-o ispită,
Că fluturele minte n-are
Și nici furnica nu-i o floare.
El vede zbor în munca ei
Ea-n el doar schingiuiri de lei
Și el se tânguie că-i greu să umbli
Ea-i încropește să se miște-n funii.
-Dar eu aș vrea un mers firesc
Cu salt mărunt, să mă opresc.
-Nu poți să-mi fi la fel și nici să-nveți
Un pas nainte, trei să îi repeți.
-Așa-i, de-n soare azi privesc,
Mâine îl văd în cercuri ce măresc.
-Nu ai ce vrei si crezi că el te fură,
Bezmetic ești, uitarea ți natură!
-N-am drag de mine că mersul mă suspendă
Că soarta mi-o visez doar, cu demonii sub pernă
Vreau să degust puțin prezent
Firesc,să mă îmbăt dement.
-Nu izbăvește nici sutana popii
Să pună inimă la cioclii!
Tăgăduiesc c-ai vorbe vii și coapte,
Când vezi că nu e zi spui că nu-i noapte.
-Așa-i, n-am vorbe pentru tot ce mă-nconjoară
Și trândăvesc pe-oglinde ascuțite într-o doară
Visând frânturi de hăuri, des mă tai.
-Nu-ți are numeni treaba, minte n-ai!
Furnici și oameni și mereu se schimbă
Tu ești tot fluture, tot șchiop, și în oglindă
-Poate-s bolnav, că zău, mă văd prin tine
Și te-nțeleg când îți vorbesc de mine
Și-s fericit că pe-amandoi ne doare,
Tu că ai mult de muncă, iar eu că n-am picioare
-Trăbăluiesc din zi și până-n seară,
Dar tu-mi ești parcă cea mai grea povară.
Să piei din casa mea din trudă,
Să te mai văd o dată la o lună!
-Dar ce mă fac? n-am casa ei și mor,
Uitam de mine și-o iubeam cu dor
N-am nici picioare-s pradă tuturor,
Dar uite că am aripi, pot să zbor!
002589
0