Pasărea e deprinsă cu zborul

Alunec ca un tânăr nătâng spre patima senectuții,

Visez dalb viitor ca prezent, cu virtuții.

Jinduiesc la puterea onestă a binelui metafizic

Intrevăzând comportarea funestă a contenciosului juridic.

Îmi cresc aripi de lacrimi din nimicul prezentului meu,

Netezesc un trecut ca o pildă -- un mit gnostic ce străpunge mecanica viitorului

O pasăre ce nu-și întinde aripile de frică să nu lase umbre în ideologii funebre

O pasăre ce nu stârnește pofte, nici dezgust, își ascunde cultul binelui în egoism.

O pasăre ce trece simplist caricaturizată ca unic păcat strămoșesc

Coboară de aceea pe pământ știindu-și zborul în inima celorlalți

Si toate amestecate cu teama de a nu stârni valurile mării mulțimii

Care, luându-și zborul, ar putea inunda tot ce le e drag, iar zborul mării ar însemna utopia autodistrugerii.

Ura și teama pierzaniei i-ar face inconștienți și de aceea n-ar mai putea sfida legile firii,

Reflexul zborului ar transforma mișcarea în \"timpul transformării\"

Pentru că ruperea în afară nu comportă infinit decât în plan senzorial,

Iar înotul înlauntrul mării e limita dintre noi și adâncul ei -- tărâm neexplorat decât sinucigaș.

Fricoasa pasăre nu ar muri atunci, tot ce ar pierde se rezumă la egoismul uzual al aripilor,

Teama, nici zborul, nu mai sunt întemeiate, și-a împlinit unicul ideal: binele singurătății.

Cu înotul se deprinsese încă din zbor, iar neantul apei vascoase o poartă cu repeziciunea mișcării timpului înspre adâncul lipsit de viață

În iluzia că astfel ajută la plămădirea binelui colectiv prin lipsă.