Poezie
Dâre
2 min lectură·
Mediu
Să mă întorc, să nu mă pierd!
Pornisem pe undeva, nu aveam lumină;
Greșam. Cine pleacă în pădure fără foc la el?
fără o lumină cât de mică.
Trebuie să fi nebun!
Altfel iei o brichetă, ceva,
Să vezi ce nu poți distinge,
sa arzi ce te depășește.
Da. Noaptea e intuneric.
Și zorii sunt așa departe...
Răzbim, răzbim pana la urma
deslușită cu râvnă, un pas?
Inainte? Probabil. Să-l măsurăm
De fapt, să măsurăm probabilul,
Șansa majoritară, destinul?
Eu, tu, el, ea, conjugăm,
putem schimba ceva?
Ne jucăm in voie când visăm?
Sau atunci trăim cu adevărat?
Poate în întuneric, demult, era mai bine,
nu-mi puneam atâtea întrebări.
Nu devenea o rutină faptul că soarele se preface
Sau că noi trăim în cercuri, sfere, la fel de închise,
dimineața avea mereu alt nume.
De fapt, nici numele nu invățasem să le aflu,
Mă miram și uitam că mă mirasem și ieri.
Nu aveam memorie? Era un extaz placid și monoton?
am nevoie de ea probabil... ca să am ce descărca.
Tipic nebunesc: azi încarc ca să basculez tot azi.
De ce azi? pentru că azi doar sunt eu.
Mâine? simt o dorință și resimt golul pentru mâine
și de aceea mă tem: că ar putea fi doar o iluzie.
003550
0