Cioban Stela

mi-am risipit timpul ca pe un praf aruncat în ochii vieții am lăcrimat sărat și amar și dulce și atât de mult încât inundam clipa înecam ora scufundam îndoiala mi-am târâit visurile prin

un răsărit de vis peste cântecul păsărilor peste trupul norilor care poartă în brațe dimineața un răsărit și tu venind cu glasul prăbușit în mine ca un pod peste inimi floarea din

e întuneric în sufletul meu cineva a stins lumina a fugărit orice rază de soare dorul de tine aruncă bezna peste mine orbecăi prin viață căutându-te scotocesc printre amintiri și

clar de lună neclar de lună când luna împroșcă cu lumină chipul nopții somnul se împrăștie în mine ca nisipul în drum văd fața ta un fel de pedeapsă pentru neînchipuita vină de-a te fi

dimineața cum s-o creez din cafea neagră și tare să-i sculptez fața cu privirea mea umblătoare cum să-mi creez ziua din lucruri mișcătoare care curg curg spre înserare ca un râu

mă trag în mine ca un urs în bârlog mă ascund în mine până soarele mă va găsi prăbușită între cuvinte târâind ca pe un trup lung de șarpe viața sunt lava unui vulcan împroșcată pe

am adormit în coliba visului norii negrii nechează pe cer se fugăresc se alungesc se coagulează din stele frânturi de speranță își preling lumina peste fața mea adormită pe umărul nopții tu cauți un

știi bine că-n îmbrățișarea ta inima saltă ca luna aruncată din stea în stea știi bine că-n vocea ta istovite cuvinte cad leșinate pe timpanul meu știi bine că tainele lumii sunt

e un avion zburând pe deasupra umbrei unui gând e un aeroport demolat bagaje aruncate agățate de stele e un eu suspendat între prezent și plecat un trecut ruinat viitor inventat

am schimbat foaia sau foaia m-a schimbat pe mine m-a aruncat cum avortezi un cuvânt îl smulgi din tine ca pe o amintire indezirabilă alerg pe acest câmp negru numit viață mă lovesc de

nu știu de ce soarele plânge lacrimile galbene se scurg prin crăpături și ajung în mine orașul pare atârnat de cer prin mine circulă mașini cutremure furtuni mă izbește viața și

îmi spun o dorință care începe să crească pe tulpina inimii până străpunge cerul tu ești acea dorință te strâng între pleoape ca pe lumină te prind între pereții viselor și te presez să te

mi-am dresat păianjenii cu piciorușe galbene să plângă îmi înfulecă tristețea și-mi fug prin sânge mi-am făcut o pânză de păianjen în colțul sufletului unde se agață lacrima mi-am prins