Cioban Stela

cuvintele curg ca un râu spre tine îți îneacă suspinul îmi îmbrac neputința cu un trup de carne prin care călătoresc visuri ca niște trenuri pe șine de sânge iau pietre și arunc în

din colțul meu de timp curg diminețile cafeaua se prelinge pe pereții zilei spânzur fără îndurare viața de crengile cuvintelor totul începe cu azi continuă cu mâine și se pierde în ieri azi

sap și iar sap în adâncul liniștii cu mâinile goale am ajuns la fundul singurătății se rostogolesc ca niște pietre peste mine cuvinte nerostite legate în lanțurile tăcerii ca niște

vânez dorințe care fug disperate ne paște căutarea sinelui printre ruine de vise pe o uliță de soare raza speranței alunecă ruptă ne mușcăm cu cuvinte până la sânge iepurii durerii se

e vremea să să ce să aruncăm cu stele în clipe să le lipim de noi să ne îndrăgostim de ele să ne mângâiem inimile ca pe niște pisoi să stoarcem din noi câteva visuri zdrențuite și să

mă îmbrac a doua oară cu zâmbetul meu apatic pofta de viață aproape moartă resuscitată la spitalul de la colț unde fiecare colț e un bolnav cu ochii alipiți de pastile doctorii

el era un animal ea era o stea animalul spre stea răgea toată zarea fugea cerul își luă tălpășița către alt univers mai pur fără animale care cu răgete aruncă ea era o stea animalul

mă plimbam așa pe Facebook când m- am izbit de englez mi- a zis să mă arunc în ochii lui albaștrii ca marea dar eu era pe cât să mă arunc pe geam crezând că aterizez în ochii lui dar

mă întorc la tine cum te întorci în brațele soarelui după noaptea lungă am uitat toată durerea peste care am călcat ca pe cărbuni încinși mi-e sufletul numai răni din care cresc flori

o zi ca oricare alta se arată se dilată prinzând între dinți tivul privirii mele țesătură nobilă viața se destramă greu haină învechită aruncată pe râpa morții mi-au murit gânduri

sărbătorile de iarnă bat la ușă se furișează în mine cu sănii și clopoței alunecă pe potecile inimii eu sunt plecată din mine sufletul meu agățat de tine ca un glob în brad strălucitor și

mi-am sfărâmat amintirile cu sufletul stelelor migrând cu miezul cuvintelor plângând păsări rup norii cu ciocul îmi întind o aripă până la vis îmi întind un vis până la aripă dar visul din

desprind din soare raza de dorință doresc din soare să moară o suferință sufăr de viață și mă înghite timpul răstimpul zbateri arderi aruncate în abisul gândului pământului udat cu

zornăie ca niște chei aruncate în peretele zilei clipele desprinse de ele însele soarele își aruncă lumina în ochii mei până mă orbește nu mai văd ziua de mâine venind legănat pe

eu cuprind dimineața cu ochiul clipei soarele mă îmbrățișează cu o rază ruptă tai orizontul cu cuțitul cuvintelor norii se prăbușesc în brațele vieții sunt o piatră căzută în adâncuri de ce

planetele dansează pe muzica sferelor îmi cântă stelele în ochi cântec de viață apoi pleacă din ochii mei spre altă noapte se agață de marginea lunii mă agăț și eu de întuneric și-i smulg

poezia e un câine care mușcă hălci de soare se îmbată cu nostalgie târâie gândurile printre florile inimii sentimente ce alunecă în albia râului secat până se revarsă se zbat nebune

fiecare dimineață se desface ca o floare arsă de soare ne dăm întâlnire în lumea mea de piatră ne lovește amintirea clipei prezente care galopează spre mâine stau în colțul meu și

vorbele tale sunt late ca niște fâșii cu care îmi leg gândurile roșii și negre sunt construcțiile fantezie castelele memoriei pereții vieții împroșcați cu soare fluidă dimineața curge în