Cioban Stela

plouă cu lacrimi în inimă mă voi îneca în propria suferință tu ai plecat demolându-mi lumea crâncenă luptă cu trecutul care înjunghie prezentul viitorul ca un pod întins între noi se

țâșnește visul din mine și stropește norii privirea ta îmi aleargă prin inimă privești în mine mă doare iarba crescută printre dorințe strivită sub buzele soarelui sunt un cântec

el este actor pe scena vieții eu eroina din fața scenei i se prelingeau lacrimi peste lacrimi peste visuri printre visuri rolul dramatic am înțeles eu apoi i se prelingeau zâmbete peste

iubirea dă cu pumnii în ușa inimii năvălește prin crăpătura ușii ca soarele printr-o spărtură de nor se ivește pe pajiștea vieții un cal alb care galopează printre cuvinte se

cuvintele curg ca un râu spre tine îți îneacă suspinul îmi îmbrac neputința cu un trup de carne prin care călătoresc visuri ca niște trenuri pe șine de sânge iau pietre și arunc în

din colțul meu de timp curg diminețile cafeaua se prelinge pe pereții zilei spânzur fără îndurare viața de crengile cuvintelor totul începe cu azi continuă cu mâine și se pierde în ieri azi

sap și iar sap în adâncul liniștii cu mâinile goale am ajuns la fundul singurătății se rostogolesc ca niște pietre peste mine cuvinte nerostite legate în lanțurile tăcerii ca niște

vânez dorințe care fug disperate ne paște căutarea sinelui printre ruine de vise pe o uliță de soare raza speranței alunecă ruptă ne mușcăm cu cuvinte până la sânge iepurii durerii se

e vremea să să ce să aruncăm cu stele în clipe să le lipim de noi să ne îndrăgostim de ele să ne mângâiem inimile ca pe niște pisoi să stoarcem din noi câteva visuri zdrențuite și să

mă îmbrac a doua oară cu zâmbetul meu apatic pofta de viață aproape moartă resuscitată la spitalul de la colț unde fiecare colț e un bolnav cu ochii alipiți de pastile doctorii

el era un animal ea era o stea animalul spre stea răgea toată zarea fugea cerul își luă tălpășița către alt univers mai pur fără animale care cu răgete aruncă ea era o stea animalul

mă plimbam așa pe Facebook când m- am izbit de englez mi- a zis să mă arunc în ochii lui albaștrii ca marea dar eu era pe cât să mă arunc pe geam crezând că aterizez în ochii lui dar

mă întorc la tine cum te întorci în brațele soarelui după noaptea lungă am uitat toată durerea peste care am călcat ca pe cărbuni încinși mi-e sufletul numai răni din care cresc flori

o zi ca oricare alta se arată se dilată prinzând între dinți tivul privirii mele țesătură nobilă viața se destramă greu haină învechită aruncată pe râpa morții mi-au murit gânduri