Cioban Stela

toamnă ascult simfonia durerilor exilate în frunze priviri inimi în fața ferestrei mele au poposit orchestre de tăcere liniștea sfâșie timpul în fâșii mi-e milă de copacii ce-mi

de toamnă trupul meu desfrunzit de zâmbete stă ghemuit pe marginea clipei copilul din mine plânge în timp ce caut să-i întind o mângâiere toamna se prăbușește peste mine strivindu-mă.

îmi răsar din minte pietre pe care saltă tăcerea îmi proptesc fruntea de cer și nasc curcubeul roz pe care alunecă ca pe topogan viața doar tu iubite îmi cuprinzi tâmpla între cuvinte să

am plecat spre tine trăgând infinitul după mine migrez printre nori mă cunun cu lumina picurată din soare inima mea beată de iubire se învelește cu gândul tău cu o aripă ruptă glasul cade

ce caut în această poveste păi cred că am căzut în ea ca într-o apă mâinile și picioarele îmi sunt legate înot doar cu inima care înghite iubire până la sufocare tu ești insula

nu știu dacă ăsta-i drumul prin Paradis nenorociri zac îngropate sub țărână adânc tot mai adânc țipătul lor înăbușit se agață de marginea gropii hohotele de râs ale îngerilor care se

sunt atât de îndrăgostită iubirea este un obiect tăios înfipt în inimă doare atât de mult dar nu pot să-l scot fără să-mi smulg inima s-o fac să sângereze până la moarte te iubesc dureros de

la început de an prind imprevizibilul ca pe un tren care gonește printre clipe nu știu ce aduce viitorul sau știu aduce în brațe iubirea o poartă din trecut în prezent o aruncă în viitor luna

îmi storc inima să adun toată durerea vântul îmi târâie tristețea prin oraș mă prăbușesc în albia uitării viața mă urmărește ca pe o hoață de visuri mă condamnă tăcerea la

am dărâmat ușa dintre inimile noastre am dat buzna în tine cu tot universul meu plin de visuri te-am luat de mână și am plecat prin viață hai-hui ca doi fugari ne-am ascuns între

dă-i bice pe spinarea dimineții cai decapitați gonesc peste câmpul în flăcări dă-i bice până noaptea va cădea răpusă cu o gaură-n cap din care vor ieși visuri însângerate dă-i

stau de veghe îmi număr lacrimile ca pe boabele de struguri care-mi hrănesc gândurile trupul meu cioplit din lacrimi este clădit pe singurătate cărămizi înghesuite în inimă pe care se înalță

se crapă întunericul pășesc peste cioburi de lună îmi sar în brațe stele nebune noaptea se întinde prin mine împingându-mă spre cer cocoțată peste aerul leneș al nopții care-și trage

camera își pipăie pereții în căutarea unei spărturi prin care să se reverse scaunele fug picioarele se împiedică se împleticesc masa solemnă își mănâncă farfuriile patul doarme tolănit pe