Cezar Mazilu

Vorbești, iubito, vorbești și sunetele zboară aiurea, îmi închipui uneori că vânez vreo câteva dintre ele, o masă informă zăcând la picioare poc-poc, un zgomot poetic de trăgaci sunetul se

Îmi storc veninul întins baltă printre pagini. Pixul a uitat să vâneze chipuri furate prin stații de metrou și umbre veștede, agățate de pervazuri. Îmi storc veninul din ultimul rezervor al

Îndes clorofila în zâmbetul stors al unui plânset fără lacrimi, rămân umil la fereastra remușcării, să croșetez gânduri albe, amorțite. Ceața privirii și-a risipit aburii și primăvara a luat

Oboseala mă năruie din chenarul zilei și flutur mâna umil unui alt eu, venit în capul treptelor. Are părul alb și visele îmbătrânite și nu peste mult timp, știu că mă voi privi

Primăvara a uitat să mai tragă la peron. Zgribuliți, așteptăm statuar ca soarele să-și descheie cămașa prin pâcla de otravă. Suntem încremeniți în priviri stoarse. Ne tundem oasele

Când mă privesc în oglindă, îți văd silueta de ceață, pitită în scrâșnet. De câteva milenii te rog un singur lucru. Lasă-mă să-mi văd o singură dată chipul.

Lumea stă încremenită în rugi personale, aruncate post-restant celui ce-ntinde sforile. Dumnezeu cască de plictiseală, urmărind știrile pe satelit. Nimic nou, atentate, directive,

La fereastra mansardei, își tocește coatele primăvara. Nu mă baga-n seamă. E doar un surâs rătăcit în umbra de la capătul ierbii.

Dumnezeu își întinde ridurile în oglindă. A îmbătrânit negociind binele în rău.

Astăzi mă îmbrac frumos, pentru cea cu care mă voi întâlni gol, la capătul deșertului. Ne vom zâmbi și vom cădea peste balustrada apatiei, direct în cerul nopții. Astăzi mă-mbrac și

În dimineața asta, am uitat sfârșitul visului. M-am întors in cealaltă parte a pielii și el s-a dus învârtit, direct în ochiul zilei. Mă ridic mahmur din propria transpirație cu

În viscerele ochilor, își naște durerea asfaltul morții. Sunt un cioclu înarmat până-n dinți cu pixuri albastre, vânând elaborat ultimele priviri ale altora.