Poezii

Vorbești, iubito, vorbești și sunetele zboară aiurea, îmi închipui uneori că vânez vreo câteva dintre ele, o masă informă zăcând la picioare poc-poc, un zgomot poetic de trăgaci sunetul se

Îmi suna in minte un căntec nebun, care sucea găndurile cu aproximație o sută optzeci și ceva, se pare, ajungeam să privesc în spate fără șovăială, fără sa-ntorc gâtul măcar, în punctul

Legat sunt de cei ce vin cu umerii plecati, neingrijiti, cu lacrimile-nghețate, și privirile dizolvate-n depărtări. Au strigătul veșnic înțepenit între două gesturi veșnic neterminate,

Își troznea mandibulele multiple forfecănd aerul, mărunțindu-l, aducîndu-l la diviziunea cu sine însuși, era un căntec dat dracului, perfect, măreț, un rock epopeic, tare, agresiv, dat pe

RUGÃ Trecând prin câteva camere, în lungul drum către finalul tuturor lucrurilor, rumen în obraji de palmele ploii scurse pe lungimea ochilor, treceam prin camere micuțe, înghesuite la

În colțul casei mele de gînduri, doarme chel, un bolnav de singurătate. Și-a uitat limba, mi-a râs din priviri, cînd intrigat, mi-am aplecat umbra asupra lui. Am vrut deci să-i aflu

Astăzi e la modă doar femeia cu răsuflări vegetale, liane, orhidee, pătlagine, (exclus obiectele din plastic !) Rugătorii sunt gata primiți pe aleile privirilor rotunde si mai avem în

Îmi storc veninul întins baltă printre pagini. Pixul a uitat să vâneze chipuri furate prin stații de metrou și umbre veștede, agățate de pervazuri. Îmi storc veninul din ultimul rezervor al

Îndes clorofila în zâmbetul stors al unui plânset fără lacrimi, rămân umil la fereastra remușcării, să croșetez gânduri albe, amorțite. Ceața privirii și-a risipit aburii și primăvara a luat

Oboseala mă năruie din chenarul zilei și flutur mâna umil unui alt eu, venit în capul treptelor. Are părul alb și visele îmbătrânite și nu peste mult timp, știu că mă voi privi

Depind de fiecare zi, ca un bolnav de morfină. Nu contează ce va construi dimineața pletoasă care abia se naște. Sunt doar un proscris cu ochii moi, zvârlit din așternuturi lacrimale,

Primăvara a uitat să mai tragă la peron. Zgribuliți, așteptăm statuar ca soarele să-și descheie cămașa prin pâcla de otravă. Suntem încremeniți în priviri stoarse. Ne tundem oasele

Îmbraci oglinda cu pielea ta, ești o apariție în plină zi, o contrazicere a basmelor despre fantome. Zâmbești neural, aranjând fundițele din păr, iar eu îmbătrânesc prematur,

Când mă privesc în oglindă, îți văd silueta de ceață, pitită în scrâșnet. De câteva milenii te rog un singur lucru. Lasă-mă să-mi văd o singură dată chipul.

Lumea stă încremenită în rugi personale, aruncate post-restant celui ce-ntinde sforile. Dumnezeu cască de plictiseală, urmărind știrile pe satelit. Nimic nou, atentate, directive,

La fereastra mansardei, își tocește coatele primăvara. Nu mă baga-n seamă. E doar un surâs rătăcit în umbra de la capătul ierbii.

Dumnezeu își întinde ridurile în oglindă. A îmbătrânit negociind binele în rău.

În dimineața asta tulbure, curăț de piele igrasia tamponată pe oase. Chemarea deșertului sună aprig, odată cu ceasul care-și urlă clipele. De astăzi, începe apatia mondială.

Astăzi mă îmbrac frumos, pentru cea cu care mă voi întâlni gol, la capătul deșertului. Ne vom zâmbi și vom cădea peste balustrada apatiei, direct în cerul nopții. Astăzi mă-mbrac și

În dimineața asta, am uitat sfârșitul visului. M-am întors in cealaltă parte a pielii și el s-a dus învârtit, direct în ochiul zilei. Mă ridic mahmur din propria transpirație cu

În viscerele ochilor, își naște durerea asfaltul morții. Sunt un cioclu înarmat până-n dinți cu pixuri albastre, vânând elaborat ultimele priviri ale altora.