Poezie
Adagietto
2 min lectură·
Mediu
uitîndu-mă în urmă, pentru că eram pe jumate liber,
mi-am dat seama brusc de o coincidență bizară,
anume, de fiecare dată din numărul finit de dăți cînd te-am luat în brațe,
era noapte și casele se prăbușeau în jurul nostru.
foarte curios era și faptul că gîndurile mele erau
de fiecare dată aceleași,
pentru că, uitîndu-mă în urmă, aș fi sperat
că nu m-a durut chiar de fiecare dată cînd mi s-a tăiat capul.
iată, ne petrecem viața simțindu-ne bine și
aranjînd lucrurile ca magneții pe o tablă,
ca să ajungem și acolo și acolo și ca să iasă și aia și aia
dar apoi într-o seară ne simțim ca dracu’ și ne gîndim
abia acum am dreptate, aici este adevărul,
pînă azi doar am săpat un tunel
și acum am ieșit în sfîrșit la suprafață
nu numai că atunci, în timp ce te țineam în brațe,
mă gîndeam,
o, de nu s-ar termina niciodată această îmbrățișare
dar și acum, în clipa în care îmi amintesc,
mă gîndesc,
o, de nu s-ar termina niciodată această amintire.
bineînțeles că nu mi-e ușor să admit aceste lucruri.
trebuie să fii nebun la cap să te exprimi așa.
tu însăți mi-ai zis doar de atîtea ori, fii și tu serios, dă focul mai încet;
și chiar așa era, nu eram un om practic,
viitorul de pildă nu mă îngrijora în nici un fel,
pe mine nu mă îngrijora decît trecutul.
eu nu aveam un plan bine pus la punct,
nu aveam, de fapt, nimic, afară de încăpățînare.
poate și puterea de a fi gîtuit de simpla amintire
a unei mici și parcelate realități,
a acelei îmbrățișări, indiferent de planurile tale post-apocalipsă
și de modestele tale impresii tale de călătorie
dintr-o dragoste cu sens unic, să zicem,
nu cred că sînt departe de adevăr –
dar așa nepractic cum eram îmi dădeam seama prea bine că
tot ce se întîmpla cu noi,
(incluzînd aici prăbușirea caselor)
nu era ceva care să dureze,
nu prea era ceva care să aibă
la bază un calcul comercial solid,
și în vîrf niște spectaculoase perspective sociale
(atîta doar că eu nu mai aveam nevoie de nimic altceva,
așa ținîndu-te în brațe, acele cîteva secunde,
ca pe o formă concretă de muzică, un gang între două morți.)
031
0
Poezia cultivă o mică și parcelată realitate, pe care și-o însușește, pentru a construi în ea temeliile și fundațiile lirismului.