Poemul-cu-un-singur-locuitor

În orașul meu trăiește cu adevărat un singur locuitor.

El nu are o casă anume.

Casa lui evul mediu contemporan

în care cruciadele creștine au devenit

războaie cu teroriști

ori anecdote geniale despre cel de-al doilea sex

la BBC și radio Erevan

eu țin foarte mult la dânsul

ne iubim metafizic

până dincolo de nori

din această pricină locuitorii din poemele vecine

au început să ne numească aerieni

deși am averrtizat în nenumărate rânduri

că nu suntem îngeri și că numai

printr-un miracol îi vom putea lua după noi

el este iubit de toate femeile de pe scara

neterminată din epoca de aur

de toate femeile nenăscute și foarte frumoase

aidoma magicianului care a cucerit marele premiu

la Monte Carlo sub privirile înnebunite

ale prințesei Stephanie în fața căreia orgasmul

nu poate fi simulat prin iluzie

ori imaginație imperială

el merge ușor șchiopătând

rănit mortal de cultura română mai cu seamă

el este poezia din mâna tremurândă a fetei

de șaisprezece-șaptesprezece ani

prelinsă sub formă de tort

fără să bată la ușă

lumea lui Caragiale

Înaintează desculță

într-o zi o puștoaică i-a adus un mic animal

învelit într-un poem delicat

prietenul meu l-a luat în mână

s-a uitat o clipă la el

și atunci brusc a împlinit vârsta lui Goethe

avea numai un trup, un singur trup

pentru care toate femeile din oraș

s-au aruncat în râul lui Heraclit

și unele chiar au devenit mai inteligente

înotând pe sub apă din recunoștință

ori pur și simplu ca o resurecție

a eternului feminin

așa cum se încheie Faust și comunismul

,,mereu în sus”cum spunea Goethe

și prietenul meu când vorbea despre zei.

(Cătalin al Doamnei, din vol. Apocalipsa după Kosovo, editura Timpul, Iași, 2003, prefața: Gina Modoranu-Afrăsinei)