au printemps de novembre

eclesiastul a fost și a rămas singurul meu prieten mă paște o melancolie mai grea decât roadele toamnei auzi trupul firav al semințelor germinând în splendoarea acestei lumi de care vrei să te desparți în curând picură frunzele ca după învățarea unui mit al despătimirii durându-te creșterea aripilor și zborul de ceară puținele vești despre suflet se află prin spitalele de psihiatrie însă poștașul a pierdut toate adresele și zadarnică e truda doar cântecul eclesiastului îmbălsămează trupurile și le depune la morga iluziilor ca pe trofee corzile lirei s-au rupt și orizontul acestei lumi măsoară fidelitatea tăind-o cu lama de aur a nostalgiei durerea orizontului trece exact prin tine ca și cum acest tren nu ar mai putea opri nici într-o gară încetul cu încetul ai devenit fără să vrei fără să știi singurul punct al splendorii care te cheamă al vieții pe cale să înceapă la semnul din mit bunule samarinean în noiembrie primăvara e un alt anotimp despre care prea mulți muritori nu știu mare lucru de pildă care e sensul infinitului dintre tine și ideea de posesie dintre ticălos și omul nobil dintre un președinte de țară și cerșetorii ei dintre scrisoarea I de mihai eminescu și corespondența ideilor cu lucrurile confiscate de pirații elisabetani din vremea lui shakespeare aflați în război etern cu muncitorii români stabiliți foarte aproape de schimbarea gărzii regale în costume roșii foarte la modă poleite numai cu aurul și argintul navelor scufundate între timp muncitorii români stabiliți în londra –nsângerată au devenit pirații elisabetani suferinzi de o crâncenă și neagră melancolie fără ancoră la zenit de toate acestea bunule samarinean ia seama