didascaliile lui ovidiu la histria

ajunsesem la histria voiam să-ți scriu numai poeme mitologice prin care să mă reîntorc în adolescența eroilor deslușindu-ți chipul în bătaia soarelui coborât de-o suliță pe monezi din necropole de fum eu îi purtam cu mine pe toți ai mei tu i-ai așezat la o masă de piatră foarte bine șlefuită de poetul ovidiu care numai el știa să deosebească între greci și barbari cine i-a chemat pe toți aceștia într-un prezent nedemn în care n-aș fi vrut să mă nasc decât pentru a scrie versuri nemuritoare singura mea biruință fiind urmele zeilor pe care am putut să le descifrez în exil la pontul euxin la despărțirea apelor de uscat așa cum mă învățase poetul ovidiu să nu-mi pierd curajul când se prăbușesc imperii pentru că orice poem poartă în sine biruința asupra destinului îndărătnic așezându-l uneori în calea refluxului și înțelepciunii înțelepciunea draga mea nu este mereu aceeași ci mereu alta în funcție de cel mai mare divizor comun de –a pururi pribeag pe drumul libertății absolute reinventând lumea vulturii și delfinii de pe acestă monedă albă-cenușie sau neagră care este unica mea viață dintr-o patrie părăsită și nemuritoare adusă la mal de valuri năprasnice șfichietoare ca și cum un munte s-ar naște din mare și intră în vocabularul psihanalizei până la noi ordine