Eu sunt....

Eu sunt poate doar vântul pierdut în frunzișuri nepătrunse sau poate un zâmbet de soare închis într-un cristal. Orice aș fi însă, urma chipului meu lasă scris pentru tine să chemi zorii înmuiați în lacrima crinilor, sa iubești, oricând și pentru totdeauna, să cânți amurgul ofilit pe-o strună de harfă sfărâmată și mai ales, să nu uiți toamna aceasta cu care nu te vei mai regăsi niciodată. Atunci când vei fi umbra mărilor sau șoapta nisipurilor, lasa crengile să murmure același vânt: fericirea ta de a fi fost!… UNDE EȘTI…? Aș putea încerca să te chem lângă mine,dar știu că mâna mea ar rămâne creangă, în goliciunea toamnei. Aș putea încerca să-ți șoptesc taina ierbii, luându-te în împărăția mea cu plante visând, eu floarea rod, dar știu că ochii mei ți-ar privi drumul, neînțelegând niciodata că tu lipsești cu adevărat. De ce lipsești…?