Poezie
Abandon
1 min lectură·
Mediu
Am călcat peste visul meu de dragoste
Cu inima întretăiată
Roua vremii și...
Gust de piatră amară acoperind-o,
Ca un melc protejat de cochilie
De asprul frigului adus de vânt.
Am spulberat cu un simplu gest
Orice amintire
A zilelor de primăvară
Când întreaga natura (ne) zâmbea
Pentru un el...
Si pentru o ea!
Am dezlegat de mine-o ființă,
Pe care am știut doar s-o rănesc
Precum un foc năprasnic mistuind pădurea
Cu lacrima de fluturi
În roua stejarului preschimbată,
Prelingându-se pe obrazu-mi.
L-am îndepărtat de durerea
Pricinuită de mine însămi
Prin vorba mult mai aspră ca tăcerea,
De ploaie, subjugând natura,
Cu stropi de piatră tremurândă;
Și numai din iubire l-am lăsat să plece
Din încătușarea de țepi
În care l-am ținut captiv
Pe el, viermele în putrefacție
Al nopților mele
Vampir lacom de jocuri
Prin ierburi înalte.
Oare chiar a fost un abandon?
Sau pur si simplu supraviețuire?
Surplus de miere unui trântor
Și dragostea altei albine
CE nu mai seamănă deloc cu mine...
Și atunci de unde abandonul...?
Când l-am scăpat de cea mai grea povară,
L-am scăpat de...mine!
003137
0