mustățile bunicului le torceam printre unghii
cu fuiorul ochilor săi lăcrimând
nu de durere ci de dorul fiului mort prea curând
fluture de mătase îi era gândul
ieșit la păscut acolo unde \"nu-i
porumbeii lipiți cu roata de asfalt,
se auzeau muștele ce plisc loveau cu capul în parbriz,
un cal alb la umbră stătea lângă un zid
pe partea zidului ce umbră nu făcea
iar eu cu munții între
moartea instantanee a gândurilor pătimașe
se sfarmă sub pașii tăi de surd nebun
și văd cum ochii copți ai minții
rămân fără ale mele viziuni
închise în pușcăria vieții cu taine și obiceiuri
clar, cum să mă înțelegi? eu sunt un filozof
care a pierdut șirul pomenilor la care a asistat,
dar nu și a poveștilor de viață prin care au trecut
cei duși departe dincolo de materie și
mi-a căzut firea că nu m-ai lăsat liber
pe câmpul pustiit de vrășmășia neamului,
am văzut cum s-a stins în mine ființa strămoșilor mei
și cum a crăpat de ziuă la apus de soare,
dacă aș fi știut
CC