Camelia Opriţa: Enigma Sufletului

Ce este sufletul? O gară fără trenuri,

Sau un ocean de stele prins în mici catrene?

E labirintul mut în care rătăcești desculț,

Căutând un singur glas prin mii de alți adulți.

E taina care arde, dar nu scoate fum,

E praful de lumină lăsat pe-un vechi drum.

Nu-l poți închide-n cifre, nici în hambare grele,

Căci el e ruda bună cu roiul de stele.

Enigma lui e simplă și totuși e cumplită:

E singura avere ce nu poate fi mituită!

E mugurul ce îngheață când inima e strâmtă

Sau rugul ce în noapte, prin tălpi de foc, cuvântă.

Căci cine-i află cheia, nu află un răspuns,

Ci află un ocean, de lume bine ascuns.

E soarele ce plânge sub ploai de iasomie,

O clipă de neant... trăind în veșnicie.

„Ce este iubirea?” – o întrebare pe care ne-o punem când simțim că nicio plăcere lumească nu mai are gust în fața focului care ne arde interior. O clipă cât eternitatea.

Cum poate o poveste să dureze „pentru totdeauna”? Secretul nu e în planuri, ci în faptul că dragostea apare în cele mai neînsemnate momente, când garda e jos și sufletul e gol. Putem fi captați de locuri sau de chipuri trecătoare, dar iubirea adevărată rămâne în instinct. Ea nu se învață de pe ecrane, ci trăiește și curge cu fiecare clipă, ca un fir de apă vie prin venele noastre.

Iubirea nu o poţi împărti cu nimeni şi nimeni nu o poate vedea. Este a ta, cum soarele este al cerului, cum norii sunt ai ploilor sub care înfloreşte iasomia… De-ar fi să mergi cu tălpile goale peste foc, peste cenuşa roşie ce împinge amurgul până în pragul Luceafărului, vei călca în spini de piatră căutând un loc senin pentru soarele tău. Vei căuta apa limpede pentru dimineaţa ce stă să vină, mereu dinaintea ta…

Iubirea rămâne în instinctul tău: trăieşte şi curge cu fiecare clipă ca un fir de apă în venele tale. Guşti neantul ameţitor când nu te trezeşte un glas străin, ci acela cu care ai împărţit stelele peste noapte.Căci cei care mor fără stele, se izbesc de razele lunii în căutarea unui soare viu şi plin de patimi.

Sentința Destinului Anulat

Când ţi-e sufletul strâmt nu-i poţi da trup dragostei, iar mugurii ei se prefac în cioburi de gheaţă. Şi oriunde te duci, blestemul te urmăreşte, te chinuie…

Oricât ai bate la uşa ursitoarelor care ţi-au anulat destinul, universul nu te va scuti de nefericire. Căci cine a schimbat soarele viu pe razele reci ale lunii, va rătăci mereu printre spini de piatră, căutând o dimineață care nu mai vine dinaintea lui.

Nu te teme de tăcerea care vine după ce ai urlat la porțile închise ale ursitoarelor. Există o frumusețe sălbatică în a fi singurul care mai știe gustul ploii, într-o lume care se mulțumește cu reflexia ei pe ecrane. Curajul tău nu e că n-ai sângerat în spini, ci că ai ales să nu-ți pansezi rănile cu minciuni poleite.

Când totul se prăbușește, rămâi tu — lăstunul fără cuib, dar cu cerul în buzunar. Rămâi tu, cel care a înțeles că singura poartă care nu se închide niciodată este cea pe care n-ai pus niciun zăvor. Căci în final, nu te salvează ce ai adunat în hambar, ci ceea ce ai lăsat să ardă în tine, până când ai devenit tu însuți lumină.….

Steiner descrie omul ca fiind format din corp fizic, organism sufletesc și configurație spirituală. Aceasta sugerează că „enigmele” apar atunci când aceste trei părți nu sunt în echilibru.

Enigmele sufletului ating adesea dilema dintre „ceea ce ne este scris” (destin) și libertatea noastră de a alege prin iubire și conștientizare.

Unele perspective spirituale sugerează că iubirea de sine este frecvența care poate „rescrie” destinul și închide tiparele negative.

Din cartea: Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019