Camelia Opriţa: Cronica Sâmbetei: Să bați la porți, să cauți un motiv

Omul naiv bate la poartă crezând în ospitalitate; omul lucid o face fiindcă s-a săturat de propria izolare. În miezul nopții, când realitatea își leapădă fardul și lasă la vedere scheletul gol al existenței, gestul de a lovi lemnul sau fierul inert își pierde orice utilitate practică. Devine un act pur, de o violență absurdă. Nu mai este o rugăminte, ci o răzvrătire disperată împotriva unei naturi care ne ignoră și a unui timp care ne devorează în liniște. Să bați la porți închise înseamnă să refuzi complicitatea cu propriul tău neant, să pui un diagnostic zgomotos agoniei tale. * Marea noastră teroare nu este absența mântuirii – cu aceea ne-am resemnat de mult –, ci absența oricărui răspuns. Absolutul nu ne-a respins printr-un refuz rostit, ci ne-a surghiunit în neutralitatea lui opresivă. În fața acestei tăceri asurzitoare — mască de var a indiferenței cosmice —, zgomotul rămâne singurul nostru strigăt de revoltă. Îngenunchem la porți nu fiindcă am aștepta o cheie învârtindu-se în rugină, ci pentru că ecoul sec al lovirii ne reamintește, preț de o secundă, că sângerăm și existăm. Ne urzim propriul tumult din teamă de a nu fi înghițiți de muțenia mormântală a unui cer care tace. Și continuăm să batem, condamnați să transformăm propria agonie în singurul ritm al unui cosmos pustiu. * Să bați în porți, să cauți un motiv să crezi că dincolo de lemnul greu e cineva — o mână gata să răsucească cheia în rugină. Mergi pe străzi lungi, cu felinare oarbe, și fiecare zid îți pare o barieră, un ecou ce-ți întoarce propria întrebare: De ce ai venit? Ce speri să găsești? Pasul tău sună sec pe piatra umedă. Îți asculți respirația și numeri bătăile inimii ca pe niște argumente într-un proces pierdut. Cauți o vină sau poate doar o dezlegare, un sens ascuns sub praful așezat pe praguri. Fiecare poartă închisă are chipul unei amintiri. Unele sunt mari, de fier, reci ca o iarnă lungă, altele sunt strâmte, ascunse sub iederă uscată, păstrând tăcerea ca pe un secret de preț. Bați din nou, cu pumnul strâns, apoi cu palma deschisă, nu fiindcă ai avea cu adevărat ceva de spus, ci pentru că liniștea de afară a devenit prea grea. Și uneori, motivul nu e salvarea de dincolo, ci simplul gest de a nu te opri din căutat. *