Camelia Opriţa: Cronica Sâmbetei: Partea a II-a: De ce a murit „Dumneavoastră”?

Nicio boală galopantă, nicio stingere firească. „Dumneavoastră” a fost ,,asasinat’’ în plină stradă de o demență colectivă care a confundat libertatea cu absența rușinii. Am asistat, complici și imbecilizați, la o execuție metafizică deghizată în emancipare. Criminalul nu are chip: este o întreagă epocă a egalitarianismului vulgar, o rătăcire în masă care a decretat că abolirea distanței înseamnă mântuire, când ea nu este decât desființarea programată a sufletului. Colapsul a cerut doi lichidatori: tânărul și bătrânul demisionar. Primul trece pragul lumii cu pălăria lipită de creștet ca o tumoare a suficienței. Îți vorbește cu dezinvoltura grobiană a celui convins că a păscut oile pe aceleași văi sterile ale nimicului. Această îndrăzneală imbecilă poartă astăzi eticheta pompoasă de „duh modern”. Ce triumf deșănțat al vulgarității! S-a decretat că a fi direct înseamnă a fi autentic, uitându-se că singurul lucru autentic la animalul uman, lăsat în starea lui brută, este ferocitatea. Ne tragem de șireturi sperând să devenim frați; în realitate, promiscuitatea nu naște iubire, ci doar un dispreț reciproc mult mai bine informat. Alungând distanța, omul nu a dărâmat o barieră, ci și-a dinamitat propriul azil. A rămas mai singur, mai despuiat, expus asprimii unei lumi în care nimeni nu mai protejează pe nimeni. Dar adevăratul arhitect al ,,crimei'' este bătrânul îngăduitor. Trădarea supremă s-a comis din lașitate fardată în toleranță. Părinți și dascăli cerșesc o tinerețe de tip Peter Pan de la acești artizani ai propriei lor dizolvări, acceptând ipocrit să fie strigați pe numele mic. Tragedia bătrâneții moderne nu este că a pierdut puterea, ci că își cere iertare pentru că a supraviețuit. Când senectutea îngenunchează astfel în fața imaturității, ierarhia cosmică se prăbușește în tină. Unde nu mai e rânduială, apare vidul în care se cuibărește mândria prostească. „Dumneavoastră” nu era o simplă decență de salon; era o barieră mistică, un ritual de izolare sacră care ne împiedica să ne sfâșiem de vii. Obliga pe cel puternic și pe cel bogat să-și plece fruntea în fața slăbiciunii înțelepte. Acest cuvânt era o hlamidă de purpură, armura grea pe care și cel mai sărman om o îmbrăca la hotarul comunității pentru a deveni egalul regilor. Mantia de ceremonie a respectului universal. Modernitatea însă a obosit să mai poarte greutatea aurită a formelor. Omul recent a dezbrăcat-o febril și a aruncat-o în noroi ca pe o zdreanță netrebnică, convins că sub ea va găsi libertatea pură. Dar sub mantie nu a găsit decât propria goliciune obscenă, frigul și fragilitatea pielii. Am strivit sub călcâie stofa fină a curtoaziei—singurul dogmatism salvator ce ne obliga să tratăm un ticălos ca pe un domn, salvându-ne pe noi înșine de la barbarie. Acum tremurăm în tină, mirați că țărâna ne pătrunde până la oase. Căci s-au stins bătrânii care știau rânduiala lumii și s-au prăbușit codrii de odinioară; a rămas doar un vânt pustiu care umblă pe bătături neumblate, gemând a singurătate pe sub streșini străine, unde nimeni nu mai știe a deschide ușa cu o plecăciune. (Continuarea în numărul viitor) Camelia Opriţa Roma