Poezie
Am dat liniștea mai tare ca să se audă cum se așază gândurile
din volumul - Insomnii în alb-negru -
2 min lectură·
Mediu
Umbra amurgului se odihnea aseară pe mâinile mele,
aceeași umbră ce stinsese arșița pietrei
din brazda dogorită de soare a cuvintelor
rămase singure între paginile șerpuite ale timpului.
Acest lucru făcu liniștea să tacă.
Cuvintele erau aproape nemișcate. Trăgeau să moară.
Îmi observaseră tăcerea,
pentru că tăceam chiar în graiul lor.
Timpul respiră numere amorțite de așteptare,
îmi biciuie sufletul și-l aruncă în valuri uriașe,
prăbușite violent pe țărmul inimii.
Pătrunde adânc, prin amintiri profund cultivate,
ca un plug de oțel prin pământul reavăn.
Deodată, mă întreb: de ce suspin pentru ce n-a mai rămas?
Tăcerea se deschisese în mine ca un răsărit
peste lacrima unei priviri plutitoare,
iar eu mă rugam ei, ca la o sărbătoare a iubirii.
Am tăcut.
Și-am dat liniștea mai tare, să nu aud clopotele frunzelor
sunând imnul despărțirii noastre.
Am tăcut cu toată liniștea universului zgomotos –
singura formă de exprimare care mi-a mai rămas.
M-am trezit cântând un imn al tăcerii,
neînvățat de nicăieri, prinzând viață,
rotindu-se ca desprins din frescele sufletului
învăluite în muzică și lumină.
Am auzit piatra vorbind cu apa din iarbă în șoapte tumultoase.
Am simțit cum pământul din inimă, însângerat,
se târa spre rădăcinile speranțelor năruite,
căutându-și, orb, lumina.
Se auzeau pașii sufletului alergând spre nicăieri,
fără dragostea ta.
Auzeam lacrima născându-se ca o cascadă
peste patul de vise albe, strălucitoare cândva,
acum prăbușite pe nisipuri pârjolite de un soare
pe care atunci îl credeam triumfător.
Venea din urmă trecutul, umblând și el pe cărarea
pe care călcasem cu o clipă înainte,
căutându-și gândurile, pentru a prinde în zbor
o lacrimă de dor ce se tânguia în arșiță.
Din urmă vine timpul, ca un inorog,
mă mână și mă învață că timpul pierdut
a făcut trecutul atât de important...
și nu mă lasă să-mi fie dor de gara noastră mică,
de umbra ta la geam, de cioburile cuvintelor părăsite,
de mine, când alergam ușa să-ți deschid.
Zâmbind, chipul unei fetițe care semăna cu mine
se înclină și, ridicând durerea din palma mea,
o aruncă înapoi în cer, murmurând:
– Iată, am schimbat lucrurile!
Atunci, din nestăvilitele mele lacrimi,
au răsărit ca doi licurici
ochii tăi, în grădina inimii mele.
Camelia Opriţa: poem în proză publicat în revista Constelatii-diamantine nr-8(144)-2022
001.056
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Camelia Oprița
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 371
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 54
- Actualizat