CAMELIA FLORESCU

Cum să cobor din mine, tată? Cum să sparg ceasul fragilor ? Cum să arunc peste zidul cetății în care locuiesc, bucăți de amurg, boabe de verde descântat, sau resturi de aripi crude ?

Fiece glonț al gândurilor triste Prins între lacrimi, perne și batiste Așteaptă ora să se frângă-n două Să curgă-n visul peste care plouă Fiece glonț al colțului de lume Ce știe doru-n

Uite, pleacă bătrânii pe rând pudrați la tâmple, eleganți, ca mieii plecând la tăiere și ne amăgim în urma lor că vor crește copiii noștri înțelepți și vor conduce lumea cu dreptul, cu dreapta,

mai bine trăiești o liniște mare un ocean adânc și interminabil de nesofisticată plictiseală decât să-ți lași sufletul la mezat să-l piardă pe doi bani negustorii de vinuri să ți-l calce

Aș putea să mă arunc în coaja subțire a timpului cu capul înainte, Să nu mai conteze cine ești tu, cine ți-a fost ea, cine mi-a fost el, Și strigându-mă în tainul orelor, să mă descui din trup

Ca doi copaci dac-am fi fost Despăduriți și fără rost N-am fi –nfrunzit,rod nu aveam Fără iubirea prinsă-n ram De-am fi fost râuri fără mal N-am fi purtat nimic pe val Nu coboram lin catre

Cu genele de iarbă și-așteptare Cu ochii de trifoi topit pe geam Îmi amintesc de mine în vâltoare Cum ierni tocmite aspru, răscoleam Cu neștiută verde nemurire În carnea

Eu nu m-am întâlnit niciodată cu bărbatul de care-mi sprijin speranțele Dar am lăsat mereu lampa aprinsă în casa sufletului. Deși adesea cobor în mine ca-ntr-un pahar de vin negru,