Călin Cătălin Răpciune

Jupp, ca de obicei, ține degetul fix pe rană în timp ce pune punctele pe ï ;)). Mă bucur tare că ai dat pe-aici și ai și prestat, chiar dacă (sau mai ales fiindcă) mă lași din nou aproape fără cuvinte adăugitoare, sintetizând situația cu o precizie oroloagă elvețiană.
Fiind o poezie sub zodia neinspirației, mi-am dat seama târziu că am ales – evident – un numar neinspirat de silabe, cu numeroase locuri de ascunziș pentru accentele din vers, care scăpându-mi din lesă, au mai stricat ritmul. Dar le-am lăsat așa, în zodia neinspirației, găsind (ca să pot dormi ulterior) chiar și o justificare „artistică” – „lasă că reflectă titlul” ;=).
Penultimul vers l-am numărat pe degete de câteva ori, și mi-am pus în gând să-l corectez. Ultima dată am numărat greșit, și am crezut că l-am corectat ;-)). Am făcut-o abia acum, cu încă 2 silabe deosebit de inspirate (;), să iasă la număr (că ritmul... :).
Încă o dată mersi de trecere și cârcotitul productiv!

D-le Erbiceanu, nu știu dacă am înțeles exact ce vreți să spuneți / faceți, dar aveți aprobarea mea cu dragă inimă :).

Îl cunosc de foarte multă vreme, dar n-am știut de secretul lui. Poate ar fi trebuit să-mi spună atunci demult, când petreceam zile în șir născocind și executând cele mai trăsnite jocuri pe care le văzuseră bătrânele străzi înguste ale Orașului de culoarea grâului. Erau cele mai înguste străzi pe care le-am văzut vreodată, mai înguste decât orice șaretă care te putea urmări după ce i-ai sărit în față (în joacă, bineînțeles), unele mai înguste chiar decât calul vecinului (îl vedeai întotdeauna călare, și când aruncai cu scaieți după el, să se sperie calul, nu te putea urmări). Orașul de culoarea grâului era paradisul copiilor. Nu știu de ce i se spunea că are culoarea grâului, oamenii de acolo nu văzuseră grâu în viața lor – nici n-aveau de unde în mijlocul deșertului. Eu pe vremea aceea nici nu stiam ce e aia ”grâu”, credeam că e un fel de nisip. „Culoarea nisipului”, aș fi zis eu, dar nu m-au întrebat. Probabil eram prea mic.

Așa mi-l aduc aminte: fugeam printre străzile cele mai înguste (el știa străzile cele mai înguste din oraș); din când în când se orea și făcea semn: „șșșt”... tăceam și ascultam... „ce e, om sau fiară?”, îl întrebam încordați. El doar zâmbea încet, murmura ceva în sinea lui (n-am înțeles niciodată ce spunea) și apoi se repezea deodată: „pe acolo!” și o rupeam cu toții la fugă de parcă ne-ar fi alergat zece vecini pe cai.

Era de departe cel mai bun dintre noi la kit-pan. Am auzit o dată un om care se mai uita din când în când pe geam la noi cum îi spunea cuiva că „poate ajunge mare, e cel mai bun flanker pe care l-am văzut la vârsta lui.”
Într-adevăr, nimeni nu-l întrecea la urmărirea mingii pe lângă ziduri. Kit-pan era cel mai popular joc din oraș, probabil pentru că se potrivea atât de bine în peisaj. Se juca în echipe, care se împrăștiau în anumite zone distincte ale orașului. „Bakul” era cel care dădea drumul mingii din piele de oaie din vârful dealului, la vale. „Flankerii” trebuiau să urmărească mingea pe străzile înguste, fără a atinge zidurile (ceea ce nu era deloc ușor). Aveau să atingă mingea o singură dată înainte de a ajunge la celălalt flanker, și tot așa. Câștiga echipa care ducea mingea cel mai departe de punctul de pornire, niciodată pe același traseu. Un bun flanker trebuia să fie rapid, mereu atent, și mai ales să cunoască la perfecție orașul pentru a intui exact momentul optim în care să dea avântul mingii, pentru a prelungi cât mai mult traseul citadin. Trebuia să „asculte zidurile”, cum se spunea între „cunoscători”.

...

Nu l-am mai timp de șaisprezece ani. Niciodată nu mi-am închipuit că voi lipsi atât de mult, niciodată nu mi-am închipuit că așa mă voi întoarce în orașul de culoarea grâului... Sau ce-a mai rămas din el. Bombardamentele au distrus tot, nu a mai rămas nici o construcție în picioare, nici o casă, nici măcar un zid, nimic. Dealul însuși a fost ciuntit, aproape retezat de bombe. Supraviețuitorii, câți mai sunt, s-au adunat de prin ruinele fumegânde și au construit niște barăci rudimentare, unde i-am găsit abia ieșiți din starea de șoc.

Cine-ar fi crezut? M-am întors cu inima tremurândă ca membru al unei echipe de televiziune, pentru un reportaj despre acel colț de lume sfărâmat de maxilarele nemiloase ale destinului. O vreme n-am îndrăznit să întreb, dar dorința de a afla dacă mai trăiește a fost prea mare, astfel că am întrebat un localnic despre tovarășul meu de joacă din copilărie. Mi-au răspuns priviri plecate. Am înghețat.
„Trăiește”.
Un strigăt de bucurie interior adunat într-o șoaptă a speranței: „Unde e? pot să-l văd?”
„Poți, dar nu știu dacă vrei”...
...
„Ce s-a întâmplat?”

„Nu știai de „darul” lui? ...cred că boala l-a lovit mai demult... La început nu-l lua nimeni în serios, toți credeau că glumește. Zicea că poate să vorbească cu zidurile, că le înțelege. Spunea că îl ajută până și la kit-pan, să găsească traseul cel mai bun. Bineînțeles, la început toată lumea a râs, dar el o tot ținea pe-a lui. I s-a spus „Băiatul Care Vorbește Cu Zidurile”.
Toată lumea zicea că o să-i treacă cu vârsta – da’ de unde. A devenit tot mai serios, chiar ciudat de furios văzând că nimeni nu-l crede. După un timp, nu l-au mai primit în echipă, lucru care l-a înstzrăinat și mai mult. Spunea că tot orașul îi vorbește, că e fratele lui mai mare, și că zidurile îl iubesc și îl înțeleg, spre deosebire de oameni.”

Omul se opri din povestit și se uită în jur. M-a lovit din nou grozăvia peisajului: ruine peste ruine, mormane de pietre și pământ... NICI UN ZID.

„Unde e acum?”, am întrebat încet.
„Cred că a înnebunit de tot... I-a fost foarte rău în timpul bombardamentului, cu fiecare zid care cădea, parcă se rupea ceva în el. Voia mereu să iasă din adăpost, să-și apere fratele... ... ...Vezi mormanul acela mare din față? Dincolo de el, la vreo sută de pași, e singurul zid care a mai rămas în picioare, din tot orașul. Nici nu știu cum de n-a căzut. El e acolo. Nu l-am putut dezlipi... dar nici că te mai poți înțelege cu el... păcat... crescuse voinic... ce flanker ieșea din el...”

Am alergat într-un suflu. L-am văzut, de departe. Nemișcat, parcă îmbrățișa zidul. M-am apropiat încetișor. Nu știu dacă m-a văzut. Avea în privire o tăcere care m-a lovit. Îmbrățișa zidul cu o hotărâre de neclintit; nici bomba bombelor nu l-ar fi putut dezlipi de acolo.
M-am așezat lângă zid. Se auzea doar fumul ieșind din ruine. Și Băiatul Care Vorbește Cu Zidurile, care murmura ceva în sinea lui.

Mulțumesc pentru gândul bun. Trebuie totuși să recunosc că poezeaua s-a născut mai mult ca o mărturisire decât ca un protest... :)
Cât despre subiecte tabu – nu cred că ar trebui să existe așa ceva în acest spațiu. Măcar aici.

Vă mulțumesc pentru vizită și aprecieri!

D-le Vultur ;), se pare că pentru cazul de față \"rețeta\" zăcea ascunsă undeva în faldurile (sic) poeziei văzute din lateral: privirea din alt unghi. Dacă zici că o-am găsit - mă declar flatat.

D-le Erb (dacă permiteți prescurtarea anglofilă), mulțumesc adițional pentru efortul pro-metaforă. Bine plasat - e o plăcere!

Nu-mi dau seama daca a ajuns emailul (se pare au fost probleme cu yahooul in ultima vreme), asa ca reiau aici:

Intrebare: in biblioteca virtuala se pot introduce si fisiere mp3? de exemplu, poezii cantate de Tudor Gheorghe.

Probleme:
- in continuare nu pot sa ma loghez de pe dial-up, nici cu nickul, nici cu emailul.
- cand dau clic pe un text sau pe un element din stanga, apare pagina in engleza.
- nu vad diacriticele la majoritatea textelor, ci semnele acelea ciudate care devin suparatoare

Si o rugaminte: daca se poate, rog afisati si numarul de comentarii la textele din lista personala. Ma intereseaza daca au aparut comentarii noi, timp nu prea am sa verific fiecare text si din numarul de afisari nu-mi dau seama.

Multumiri, salutari.

Multzam de vizita & sfaturi, magister. Cu un singur amendament: ba ascult pe toata lumea, c-asha-i politicos si c-asha-nvatza omul. Ce fac dup-aia, e alta poveste :).
Aici am vrut doar sa suprind starea aia de nemiscare si imponderabilitate dintre somn si trezie, inainte sa o ia ochii razna in miscarea REM generatoare de vis. Mda. Concluzia e... cre\' ca tre\' sa mai incerc. :)

Daca tot am dat din intamplare pe aici, uite si un haik care iese la numar:

Geana de noapte
trage oblon linistii
pregatind un vis.

Din nou am avut probleme cu logatul aseara, asa ca postizez acum comentariul, din nou putin decalat fata de evenimente. Scuze, da\' parca mi-e mila de mine sa-l fi scris dejaba :)
Deci:


FEICITARI IOANID! E o victorie meritata, \"mai clara decat arata scorul\" ;).

Felicitari si multumiri participantilor (concurenti, votizanti, critici), am fost onorat de companie! Nu stiu altii cum sunt, dar mie mi-a placut mult ideea [multumiri Calimero! Ne arati te rog parodiile tale? :)] si mare placere participarea (multumiri Rada!). Mai vreau :).

Am o mentiune speciala: am fost aproape sigur ca XXL este scrisa de o fata, iar Barbatul Zeu (si chiar Adio Doamna) de un baiat. Mi se pareau ganduri adanci si foarte relevante, si am presupus ca autorii trebuie sa cunoasca in amanunt si profunzime felul de a gandi al barbatzilor respectiv femeilor pentru a le reflecta atat de grozav. Iata cum se vede cine e novice in meserie si nu cunoaste. Ce spirit de observatie, ce talent! Daca aveam o palarie, era demult jos. Felicitari doamna, domnule, sunteti niste zei de poeti XXL!

Multumesc pentru aprecieri, Jupp! Uite, de exemplu eu nu mi-am anuntat participarea pentru ca mi s-a parut mai interesant sa NU stiu cu cine ma “intrec”. Imi plac mai mult kestiile anonime cu surprize la sfarsit. De gustibus :).
Chiar daca e facut cam cu toporul, in ultima zi, si mie imi place mai mult Starcul dintre cele 2 ale mele. Ma rog, acum i-as fi zis \"Starcul si Hipopotama\" si as fi facut altfel versul ala nefericit, dar acum nu e atunci, oricum nu mai conteaza. Toata inscrierea a fost cu peripetii - eu sunt cel care a trimis lucrarile in ultima clipa, cu internetul mergand extrem de greu. Nu aflasem de cerinta suplimentara a regulamentului, astfel ca una din poezii se numea fix ca originalul. I-am schimbat repede titlul cand am aflat a doua zi, din nou in mare graba, si astfel a iesit... 27. Cand am vazut taraboiul cu intarzierea i-am si zis Radei ca poate retrage poezia – luase deja un vot si eram foarte multumit: obiectivul federatiei pentru acest concurs fusese indeplinit :). Nici prin cap nu-mi trecea cat de \"votata\" va fi poezia... Arbitrul a judecat faza \"in favoarea atacantului, care a atins mingea\", a pastrat poezia in concurs si ...i-am dat credit :). Ca e bine, ca nu e bine, cred ca \"polemica\" e un loc potrivit pentru astfel de discutii, daca (mai) vrea cineva.


In final, se cuvine sa-i mai dam o data Cezarului Ioandului ceea ce merita (pe langa poza Radei): felicitari, respect si la mai multe!


P.S. Si eu sunt curios despre voturile concurentilor... ;)

Voiam sa postez aseara acest comentariu, dar n-am reusit sa ma “loghez” pana azi-dimineata, cand m-am prins ca trebuie introdus emailul in locul pseudonimului. Deh, chiorensis.
Vad o mare de comentarii care au aparut intre timp... pana una alta, daca tot l-am scris, o sa pun comentariul de aseara aici; daca mai e necesar, voi reveni. Comentariul ar fi “venit” imediat dupa cel al lui Jupp B. Itter, il redau in intregime:

Sunt de acord cu toate comentariile tale, Jupp. Chiar daca, in paranteza fie spus, am fost neplacut surprins de decizia de a te retrage [inteleg faza cu mobrele si hondele care n-au ce cauta la sarit obstacole, daca era pentru premiul Academiei Romane poate eram si de acord cu tine. Dar la un concurs virtual de parodii cu premiul o fotografie… fie ea si a Radei ;)… sau mai ales ca era a Radei ;-))… mi se pare ca, data fiind si tema, poate se putea aborda putin mai relaxat, cu mai multa ingaduinta pentru participanti si votanti. Ma gandesc si la Calimero la faza asta, dar el stie deja. Oricum, e doar o parere, nu o judecata, si fiecare cu ale lui. Exigenta si pasiunea sunt la urma urmei un lucru bun si atat de rar la noi incat – cred ca nici nu trebuia sa comentez :)].

Revenind la comentarii, ai surprins aproape idee cu idee ce aveam si eu de zis (pana si silaba lipsa din “sunt vested, Doamna” :)), si ai facut-o mult mai clar si concis, asa ca nu ma (va) mai obosesc prea mult in plus. Ar mai fi unele detalii, dar mai putin importante, gen rima “prajite-virtute” din “Barbatul-zeu”, sau cea “fecioara-pe seara” din”Becherul” (n-ai vorbit de el), care parca nu suna asa kosher, dar oricum nu ma prea pricep la teorie (poate clarifica cineva milostiv cum sta treaba cu rimele, odata pentru totdeauna).

O nelamurire am insa: nu ai vorbit deloc de poezia “XXL” (e a ta cumva :)? Desi imi pare prea “in tema” ca sa nu fie scrisa de …o fata ;-))). Mie aceasta mi-a placut cel mai mult (urmata de Barbatul-zeu, Becherul, Vested si Daos): idee originala, ritm fara cusur, respectand cel al poeziei de plecare, umor senzational pe tot parcursul poeziei (e singura la care am ras cu voce tare), mi se pare (poate alaturi de Barbatul-zeu) singura comparabila cu o parodie de un Toparceanu, de exemplu, si am fost foarte surprins ca ambele au ratat finala. De gustibus…

Si inca un gand: vazand parodiile, imi scot inca o data palaria in fata poeziei domnului Dinescu. I-as fi dat premiul Herder fie si numai pentru poezia asta.

Astept cu interes si alte comentarii.

Observ cu bucurie ca majoritatea remarcilor constructive “pe layout” au fost facute deja, ceea ce ma scuteste de mult efort :). Respect Jupp, Ghiocel. Cred ca asta e atitudinea corecta, privitul inainte si ajutatul cu sugestii.
Ca sa fac asta insa, trebuie sa scap de oful nostalgic care m-a curpins cand am dat ochii cu schimbarea. Pentru ca, daca ne-ai dat o jucarie cu care ne-am obisnuit, apoi ne-ai luat-o fara avertisment (in mijlocul unui concurs...) si ne-ai dat apoi alta in loc, copiii n-au cum sa nu se smiorcaie putin. Apoi le trece.
Sper ca dupa aceasta descarcare sa privesc si eu inainte (si inapoi) cu incredere si relaxare.

Primul lucru care m-a lovit a fost ca tastand “poezie.ro” am fost trimis in... agonie. OK, am inteles din “reguli” ce intelegi prin aceasta “altfel de agonie” fata de ce pare la prima vedere unor oameni (majoritatea) care nu stiu greceste. (La inceput mi-am zis ca e un factor important asta, dar e doar daca vrei sa faci reclama saitului, sa-l faci “marca”. Daca va ramane acest concept doar intre membri, poate fi un element de “mister cunoscut numai de noi care sa ne faca sa simtim ca apartinem unui grup”.)

Spui (tot in “reguli”) ca Agonia inseamna zbaterea. Batalia. De ce? De ce ar inlocui “batalia” “poezia”? Si daca nu vreau sa ma bat? Daca pentru mine castigul nu e din “lupta”, ci in invatzare pasnica? Daca eu vreau doar sa scriu, pur si simplu pentru ca asa simt, si nu ca sa ma lupt cu cineva? Nu am loc aici? Eu voiam oaza de liniste data de poezie.ro, nu un camp de batalie, ALT camp de batalie pe langa atatea cate sunt in viata “reala”.
De ce sa castige cel mai bun? CUM sa castige cel mai bun? Eu nu sunt cel mai bun, si totusi vreau sa castig. Experienta. Cunostiinte. Castig comunicare cu oameni. Trebuie sa fiu “cel mai bun” pentru asta? As zice ca dimpotriva...

Ma rog... m-a luat prin surprindere schimbarea la fata, de-aia am sarit putin de... taste in sus – tocmai ma gandeam laudativ (sincer) despre siteul celalalt – ce bun era, cat de simplu, dar totusi cate facilitati. Sigur, nu era perfect, dar era remarcabil.

Acum mi se pare ca s-a schimbat modificarea... copilul a crescut si vrea (vrei) sa fie om mare. Noul concept vrea sa cuprinda mult mai multe arii. E mai complex, mai spectaculos, dar si mai complicat si mai greu de folosit. Cel putin la inceput. Probabil ne vom obisnui (un plus mare pentru defunctul [] poezie.ro era faptul ca a fost foarte usor de invatat folosirea lui), in mod sigur in aceste randuri se face simtita rezistenta psihologica la nou si nostalgia dupa confortabil care naste un scepticism initial greu de stavilit.

Per ansamblu, probabil e un lucru bun si, la urma urmei, inevitabil. Un singur avertisment am: de obicei e greu sa fii de toate pentru toti. Puterea « marcii » poezie.ro statea in claritatea unidirectionala si ingustimea scopului (sau “focus”, cum zice englezu’): stiai la ce te astepti, si voiai lucrul acela. Agonia inseamna atat de multe lucruri ca trebuie sa caut in maruntaie ca sa gasesc ce vreau. Si, in “secolul vitezei” fiind, nu stiu daca mai am timp... vom vedea.

A, si inca una: oamenii se obisnuisera cu anumite “facilitati”, pe cat de mici si simple (vezi citirea contorului de citiri, etc), pe atat de importante daca... nu-s. Pentru a mai astupa gura criticilor (inclusiv mie) sugerez sa incerci sa asiguri continuitatea facilitatilor care erau si in versiunea “veche”, urmand a construi pe acea baza.

Oricum, e o munca titanica, nici nu stiu cat (si cati) sunt constient(i) de asta. Mult succes!

El Rapciugoso

Ai dreptate cu titlul, m-a luat valul.
Am mai corectat pe ici pe colo punctuația și diacriticili. Hai să vedem cum arată... din față.


Poezie văzută frontal


Ață-ntreruptă - nu e,
nu e nici șir de cuie.
Aici se ascunde un lucru real:
poezia văzută din lateral.

Pare că-s niște linii,
simple și rectilinii,
dar ele te poarta în spațiul astral
căci e-o poezie, din lateral.

O perspectivă nouă
se-nfățișează vouă:
dimensiuni atacate frontal
prin poezia din lateral.

Oricare lucru pare,
- static sau în mișcare -
cu totul altfel, chiar ireal,
la o privire din lateral.

Deci și o poezie,
fără ca ea să știe,
îți va părea diferită total,
când e văzută din lateral.

Joaca de-a dimensiunea
aș vrea să învețe lumea:
de ți se pare un lucru banal,
arunc-o privire... din lateral!

\'ai multzam\'! aproape uitasem de cugetările bătrânului Ochi al Mașinii. Care îți multumeste și el frumos de vizită, căci cu ocazia asta a mai stat un pic de vorbă. :)

stai un pic. cum adică... vrei să spui că abia aștepți

anotimpul ăla prăfos, uscat și secetos,
topindu-se în canicula tremurând supraîncărcată de grade Celsius,
care transformă orașul într-o pastă groasă de asfalt înghițind urme de tocuri
sau poate chiar rămășițe de picioare,
cu păduri pline de uscături-prematuri și frunze spărgându-se uscat între degete,
cu vin negru de 10 ani băut precum cafeaua, fierbinte,
și cu nisip euxin care sa-ți facă talpa o rană, cu toate cele 250 de grade ale sale,
de data aceasta Fahrenheit?!


Aha. OK. ;=)

:-)

n-am nici un comentariu, dar nu m-am putut abtine sa nu zambesc (in exterior) si sa rad (in interior).

:-))

uite o fată care n-are nevoie de zestre. dac-aveam o pălărie, era deja jos.

dacă tot ai făcut efortul să declami cu atâta emfază că nu-ți place (lucru pentru care îți mulțumesc sincer - orice informație e mai bună decât nici o informație), m-ar fi ajutat/m-ar ajuta niște remarci mai punctuale referitor la ce te deranjează. parcă asta era ideea, să ne ajutăm unii pre alții întru progres literartistic, nu? De bancul cu \"mai dați-i o șansă\" ai auzit?

mă rog... cum zici tu, marilena. dar pana nu-mi spun 2 că (doică) sunt be\'at, hâc, ...mi-e ceas pe perete.

si eu caut de multa vreme melodia mentionata. ai idee cumva unde o pot gasi pe net? ca nu indraznesc sa ti-o cer. sau sa indraznesc? :)

Multzam frumos!

din cauza ploii? :)

Multumesc!

Cam intarziat, dar totusi

sa te cert? pentru un zambet?!??