Totu-i pustiu

Stau și mă plâng în fața ta,

Parcă nu-ți pasă de inima mea,

Ce oftează, fumegând necazul,

Nu-ți mai pasă care e cazul.

Singură, într-o cameră adormită,

Rămân în pat, neclintită,

Absorbită în ale mele lacrimi,

Curgând pe obraji ca mărgăritarul.

Negru e peretele ce se așterne în camera mea,

Moartă mai este dorința mea

De a putea fi fericită încă o dată,

Într-o lume prea ruinată.

Zgârieturi reci îmi taie mâna,

Făcându-mă să sufăr și mai mult,

Plângând în hohote,

Nemaiputând,

Pentru ce am ajuns să fiu și cine sunt.

Regretând cum ea a plecat într-o lume mai bună,

Văzându-l pe el cât suferă de o așa nebună,

Sufletul nu mai am cum să mi-l ocrotesc,

Dar în minte... să mi-l feresc!

Un flăcău îmi atingea obrajii

Cu ale sale vorbe duioase,

Spunându-mi că totul va fi bine...

Dar parcă mie nu-mi convine.

Mă admira cu blândețe, cât timp amăgeam și plângeam,

Șoptind ușor la ureche, cu glasul său divin:

„Ai grijă, cei care îți sunt mai aproape

Întotdeauna te vor răni cel mai tare.”

„Dar te vei uita într-un orizont îndepărtat și vei realiza că tot ce a fost să fie a fost în trecut.”

Cu ale sale cuvinte blânde,

Am realizat, în astă zi,

Că necazul meu a adus la plecare

Sub o amintire foarte mare.