Sunt ochi ce lăcrimează în spații de durere
Ingândurată frunte de demiurg natâng
Fărâma care strigă și vierme care cere
E dreptul meu să caut,să judec și să plâng!
Sunt stâlp de catedrală
Am murit de batrânețe
într-o seară cu luna amară.
Dimineața adunam dintr-un coș tristețea.
Am auzit dintr-un colț
(ciudate colțuri ale camerei mele)
o voce bolnavă
iartă-mă!
mi-a fost frică!
Te-am simțit alergând aproape
stârnind vârtejuri de petale moarte
în urma goanei tale către nicăieri.
Tocmai alergam printr-o pădure de trandafiri negri
când tocmai ai apărut
arzând pământul sub
Am crescut atât de repede
și lucrurile frumoase de atunci
în inimă le mai port...
Ce importanță au alte păreri?
poate nu vom fi atât de nebuni
încât să învățăm să murim iubind,
iar unii
Îmi rup cămașa albă de doliu,
giulgiul acesta pătat cu chipul inimii
îl ridic înspre tine,
mi te predau.
Îți sunt pod și apă
îți sunt curcubeu...
plângi pe creștetul meu
și ia-mă
sângele tău
Mă striga un nume de cer
peste fereastra deschisă a luminii...
Craniul meu colosal,universul unei mâini înghețate
imi pedepsește rațiunea în descarnare.
Credeam în tot omul
din timpul cavernos
Medicamentul turnați-l
din coiful ca o lance
în sticla uzata
de luptatori pensionați
de lupi de mare
concediați pe țărm,
paharnicii mei,
căci în fiecare clipă
Troia cade,
însă
