Poezii

Sunt ochi ce lăcrimează în spații de durere Ingândurată frunte de demiurg natâng Fărâma care strigă și vierme care cere E dreptul meu să caut,să judec și să plâng! Sunt stâlp de catedrală

Am murit de batrânețe într-o seară cu luna amară. Dimineața adunam dintr-un coș tristețea. Am auzit dintr-un colț (ciudate colțuri ale camerei mele) o voce bolnavă iartă-mă! mi-a fost frică!

Te-am simțit alergând aproape stârnind vârtejuri de petale moarte în urma goanei tale către nicăieri. Tocmai alergam printr-o pădure de trandafiri negri când tocmai ai apărut arzând pământul sub

Am crescut atât de repede și lucrurile frumoase de atunci în inimă le mai port... Ce importanță au alte păreri? poate nu vom fi atât de nebuni încât să învățăm să murim iubind, iar unii

Puteri schimonosite în neguri umblătoare și un craniu cu ochi în formă de perlă... plec departe mă invadează verde!

Îmi rup cămașa albă de doliu, giulgiul acesta pătat cu chipul inimii îl ridic înspre tine, mi te predau. Îți sunt pod și apă îți sunt curcubeu... plângi pe creștetul meu și ia-mă sângele tău

Mă striga un nume de cer peste fereastra deschisă a luminii... Craniul meu colosal,universul unei mâini înghețate imi pedepsește rațiunea în descarnare. Credeam în tot omul din timpul cavernos

Medicamentul turnați-l din coiful ca o lance în sticla uzata de luptatori pensionați de lupi de mare concediați pe țărm, paharnicii mei, căci în fiecare clipă Troia cade, însă