Poezie
Spiritul mării
3 min lectură·
Mediu
Plecasem să mă plimb pe lângă mare,
Picioarele-mi desculțe pe nisip,
Invitat parcă de vechiul soare
Ce apunea solemn ca-n orice altă zi.
Și mă plimbam ca să-mi alerge gândul
Departe de-o mâhnire avută-n acea zi
Ce părea c-ar fi putut opri Pământul
Acum nu-mi pare absolut nimic.
Căci după un minut sau două, nu mai știu
Ridicându-mi ochii către asfințit
Mai splendidă decât lucitorul auriu
În marea liniștită, un înger am zărit.
Era o fată într-o rochie de zăpadă.
Era în mare, cu apa până la genunchi.
Stătea acolo, singură și nemișcată
Privindu-mă suav, atunci ea mi-a surâs.
Puteam să jur că o știam de veacuri
Totul la ea-mi părea bizar de cunoscut
A început cuvinte neînțelese să-mi vorbească
M-am apropiat de ea... dar ea a dispărut.
Cine a fost? De ce s-a dus?
M-am întrebat neîncetat în acea noapte
Cum de există ceva așa frumos
Și ce-am făcut să merit să se-arate?
De-atunci, privirea ei mi-a fost lumină
Și surâsul, adăpost pe vreme grea.
De ele-mi aminteam la rău și bine
Și-n fiecare chip o căutam pe ea.
Și nicio fată nu am mai găsit frumoasă
Din toate cât există pe Pământ.
Mă gândeam la ea, credeam că mă veghează
Privindu-mă așa cum o făcea atunci.
Din ziua aceea la apus
A trecut atâta vreme.
Dar încă mai visam acel surâs
Și gândul nu-nceta s-o cheme.
Am început adesea să mă plimb pe plajă
Singur în timp ce soarele în mare se scălda.
Dar nemaivăzând-o pe fată niciodată
Am hotărât să aflu mai multe despre ea.
În scopul ăsta, viața mea am dăruit
Zecilor de cărți, mai vechi sau mai recente.
Am căutat pân-am găsit într-un sfârșit
Răspunsul printre mituri și legende:
\"Se spune că o dată la un veac
Când soarele s-a cufundat în mare
Un spirit antic, o fată îmbrăcată-n alb
Unui bărbat ales de ea apare.
Amar de-aceia carora le iese-n cale!
De-acei ce cad fatal în vraja frumuseții ei!
Nimeni până acum nu a găsit scăpare
Ferice n-a mai fost niciunul dintre ei.\"
Atunci inima-mi s-a sfărâmat deodată
O durere continuă ce și acum o am.
Am fost blestemat ca să iubesc o fată
Fără speranță, toată viața mea.
Și azi sunt alb și tot ies să mă plimb pe plajă
Picioarele-mi bătrâne desculțe pe nisip
Și râd de-acea mâhnire ce o aveam odată
Ah, Doamne, cum nu era nimic!
După o viață-ntreagă de sperat fără folos
Îmi dau seama, cartea a avut dreptate.
Dar cum de există ceva așa frumos?
Și ce-am făcut să merit să se-arate?
Mă mai gândesc și astăzi la frumoasă
Și la bărbații aceia ce i-a nefericit.
Oftez bătrân privind spre marea vastă.
Sunt singur și mă simt atât de mic...
001.651
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Bogdan Ghiorghiu
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 452
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 68
- Actualizat
Cum sa citezi
Bogdan Ghiorghiu. “Spiritul mării.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/bogdan-ghiorghiu/poezie/13966363/spiritul-mariiComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.