Vânătoare, pescuit și un caz neîntâlnit ilustrat muzical cu Simfonia nr. 40 by Amadeus ft. Sir Simon Rattle and the Berliner Philharmoniker

Ultima oară când Agmund mâncase altfel de carne decât trufandalele de râme, se nimeri să fie în ajunul morții lui Tove, sau, mai ales pentru că gândirea rece se născuse la Svalbard, mai concret la Longyearbyen, leat 1919, în noaptea când Yiva, pentru ceilalți „lupoaica”, pentru el doamna mă-sa, se dezgolise pentru prima oară de cele șapte cămăși de focă și trei cojoace din blană de urs polar și oftă, spunând ceva numai de ea auzit atunci: începe să fie rău! Pereții erau calzi, aproape fierbinți pentru ea, învățată că niciodată nu e prea rece decât atunci când e cu adevărat rece, și pe deasupra mai era și Baronul Fredrik Hartvig Herman Wedel-Jarlsberg, care îi jurase credință, chiar dacă departe de ochii lumii, părintele neștiut al lui Agmund. Așa avea să fie, un an mai târziu totul devenea public, adică era recunoscută unamin suveranitatea deplină a Norvegiei asupra arhipelagului arctic Svalbard, cu impunerea unor condiții cu adevărat îndrăznețe: zona avea să fie demilitarizată, iar cetățenii și companiile din peste 40 de țări semnatare urmau să aibă drepturi egale de a exploata resursele naturale și de a desfășura activități comerciale sau științifice. Pe urmă Yiva a părăsit confortul de la Longyearbyen și nimeni nu i-a mai dat vreodată de urmă, cu atât mai puțin Baronul Fredrik Hartvig Herman Wedel-Jarlsberg, care avea să întindă bocancii 23 ani mai târziu, de inimă rea, chiar dacă la Lisabona, după ce avea cu un an mai devreme să își îngroape cea de-a doua soție, pe Mary von André, fostă Palmer. Dar ziceam de gândirea rece și în astfel de situații nu ai ce face, scapă detalii, scapă informații și ne trezim că dezinformarea vorbește lumii întregi despre homicid. Ori nu era chiar așa. Tove era un ren, ultimul ren, cunoscut în folclorul de tip yankeu drept Donner, și în cel românesc drept Dönner, un kebab cu adevărat savuros. Tove murea oricum, așa că Agmund nu a stat mult pe gânduri. Gândirea rece i-a șuierat, sub formă de vibrații mecanice transmise direct de la timpan, amplificând sunetul în urechea medie, continuând apoi cu nicovala și scărița până în prag de ciocănel: „turmele mor, eroii mor, fiecare este dator cu o moarte. un singur lucru este nemuritor, gloria unui act de bunătate”. I-a dat cu ciocanul în cap lui Tove și l-a consumat, eșalonat din ce în ce mai rar până când ce mai rămăsese și căpătase un miros insuportabil chiar și pentru el fusese plasat pe țărmul de la Nordaustlandet drept momeală pentru un leu de mare. Din care iarăși a mâncat ce a mai mâncat până ce a momit cu el un urs polar, pe care l-a mâncat. PE CARE L-A MÂNCAT! Pe ăsta din urmă l-a devorat integral, în onoarea lui Tove și a hotărârii ca de atunci să nu mai bage niciodată în gură carne  de animal. De aici reîncepuse să își numere anii, alimentația pe bază de leu de mare și de urs polar era considerată indirectă și nu putea intra la calcul, până la urmă era un troc. Era exact ce i se întâmplase lui taică-său, Baronul Fredrik Hartvig Herman Wedel-Jarlsberg, atunci când plecase la Paris cu promisiunea că se va întoarce după Yiva, cea de pe urmă a lui iubită. Tot ce a urmat după nu mai era iubire, era convenție și obligație, iubirea murise în 1919. Agmund însă nu mai avea nicio obligație, el exista în pustietatea de la Nordaustlandet numai pentru că și-o dorea din cale afară, cu atât mai mult cu cât în ochii lumii cei peste 61 de mii de kilometri pătrați ai Svalbardului erau nelocuiți, deci el nici măcar nu exista.

Și atunci poate vă întrebați cu ce se hrănea Agmund. Cu râme de pământ, nimic mai simplu. Agmund avea un norvegian, pe Olaf din Lofoten, care, odată ce refuzase industrializarea și se încăpățânase să sape individual, la mână, primise răsplata din partea autorității sale supreme, a zeului pe care numai el îl știa și îl recunoștea. De la două buzunare pline cu pământ și râme cu care debarcase pe Nordaustlandet, din care sugea cu poftă în clipa când dădu prima oară nas în nas cu Agmund, Olaf  ajunsese să dețină o flotilă, două sau chiar trei de pe care regulat descărca la Nordaustlandet tone de râme. Pentru că la Lofoten, câtă vreme localnicii erau dispuși să te plătească pentru a le săpa grădina, pentru Olaf era raiul pe pământ. Săpa de plăcere, plăcere de care uitase cu cea mai mare plăcere atunci când îi căzuse în mână „Høneparadiset”, un roman al prozatorului român Dan Lungu, publicat la Bokvennen și tradus în limba norvegiană de Ole Gunnar Solskjær, simplă coincidență de nume cu acela al fotbalistului care vreme de 11 ani a purtat culorile lui Manchester United, pentru care a înscris 126 de goluri, între 1996 and 2007. Într-una din zilele sale proaste, în care nu mai avea bani de vodcă dar nici să îl plătească pe Olaf pentru a-i fi săpat grădina din față, lux de care nu avea voie să se debaraseze, Ole Gunnar îl răsplăti în natură, dăruindu-i o carte, gest care îl măguli întru câtva pe roșcatul săpător. Și parcă simțindu-se dator, Olaf o frunzărise, se trezi citind-o din scoarță în scoarță, după care legă strâmb firele electrice și se trezi peste noapte, mai ales că începuse și își desăvârșească demersurile de săpător în miezul nopților, pentru a nu bate la ochi, cel mai bogat norvegian în râme din Lofoten.

Iar Agmund mulțumea frumos, nu că ar fi ținut prea mult să primească la schimb o cantitate justă de râme de pământ și trecea din nou la treabă. Șuncă curată cu 82% conținut proteic și bogăție în Omega 3, asta erau râmele pentru el.

Iată pașii principali pentru a găti râme, după Agmund, conform practicilor de supraviețuire sau gastronomiei exotice, aici părerile fiind împărțite:

Râmele trebuie purjate la interior pentru a elimina pământul din tractul digestiv. Se pun râmele vii într-un recipient cu pământ umed, curat, sau șervețele de hârtie umede timp de 24-48 de ore. Aici ele elimina pământul consumat anterior. După care se plasează într-un vas cu apă curată sau mălai timp de câteva ore pentru a se curăța. Se clătesc bine sub jet de apă rece pentru a îndepărta resturile de pământ de pe suprafață, după care se fierb în apă clocotită timp de 5-10 minute. Acest procedeu elimină bacteriile și face textura acestora mai fermă. După ce au fost fierte și uscate (prin tamponare cu un șervețel), râmele pot fi prăjite în ulei sau seu de leu de mare până devin crocante. Pot fi condimentate cu sare, usturoi sau boia. Când îi prisoseau, Agmund le usca la cuptor sau la soare, devenind o sursă de proteine ușor de păstrat, nu mai înainte însă de a le condimenta cu ceva ce semăna destul de mult la gust cu curry, din belșug, pentru a îndepărta gustul pământiu, persistent. Era însă greu, câtă vreme nu ești un consumator fidel de râme să faci diferența între râmele de pământ și cele de mare, ceea ce îi făcuse pe câțiva youtuberi serviți de Olaf la Lofoten cu trufandalele lui Agmund să opineze că tocmai savuraseră râme de mare, când ele erau banale râme de pământ, tratate cu respect dincolo de ape și readuse pe pământul de unde plecaseră. Și uite așa, se răspândise pentru o vreme certitudinea că în cel mai înghețat punct arctic, în apele oceanului trăiau râmele de apă. Aiureli.

Iar Agmund îi dădea la schimb lui Olaf crabi de zăpadă, necunoscuți până de curând în părțile civilizate ale Norvegiei și care își și primiseră numele în urma unui botez pe genunchi: Chionoecetes opilio, dar care deveniseră o prezență semnificativă în apele din jurul arhipelagului Svalbard, în special în ultimul deceniu. Ca și Agmund, aceștia deveniseră proscriși în Marea Barents, pe considerentul de specie invazivă, încât ajunseseră să se adapteze rapid la condițiile arctice extreme, inclusiv la temperaturile scăzute de iarnă, care, la drept vorbind nu mai erau chiar atât de scăzute, urmare a schimbărilor climatice care reduseseră gheața marină, încălzind apele și permițându-le să colonizeze noi zone. Și, cam cum la 20 iunie 1914 Gavrilo Princip devenise prin „împușcătura care s-a auzit în toată lumea” artizanul declanșării primului război mondial, așa și Olaf devenise geniul rău din culisele disputei juridice internaționale legate de pescuitul crabilor de zăpadă, aici Norvegia susținând, dar lucrul acesta nu îi mai păsa lui Olaf și lui Agmund, ingeniosul pescar de crabi de zăpadă, că acestea sunt specii sedentare de pe platoul continental și, prin urmare, pescuitul este reglementat de normele norvegiene, interzicând navelor non-norvegiene să îi pescuiască fără licență în acea zonă. Mai grav însă era altceva, ceea ce plana, fără ca deocamdată să conștientizeze, asupra lui Agmund, aducând la viață vorbele defunctei sale mame: începe să fie rău!  O luptă juridică era pe cale a se sfârși prin a avea implicații uriașe în ceea ce privește accesul la petrol în Arctica, căci, deși în conformitate cu Tratatul Svalbard din 1920, semnat de mai multe țări și negociat pentru Norvegia de chiar tatăl nerecunoscător al lui Agmund, Norvegia deține suveranitatea asupra insulelor, totuși, ceilalți semnatari ai acordului au drepturi egale asupra resurselor din apele teritoriale ale Svalbard, inclusiv asupra peștelui și aici intrau și crabii de zăpadă, a petrolului și a gazelor. Pentru că, potrivit US Geological Survey, nu mai era un secret pentru nimeni, poate doar pentru Agmund și contrabandistul Olaf că Arctica deține 13% din resursele mondiale nedescoperite de petrol convențional și 30% din resursele nedescoperite de gaze naturale. Dar asta era deja altă treabă, câtă vreme și unul, și celălalt evitau mai departe spațiile încălzite, luxul și plăcerile facile.

Cu un bogat substrat proteic de la râme, Agmund ajunsese să își desăvârșească talentele de vânător, plecând uneori cu săptămânile, cu pușca pe umăr și întorcându-se fără nici măcar un singur urs polar răpus, dar plin de succes și satisfacție. În cursul acestor expediții cinegetice, singur cu zăpada, cu apa înghețată și cu cerul, Agmund  fluiera o născocire, în două părți, considerate de muzicologi de prestigiu un molto allegro și un andante. Multe se întâmplau pe lumea asta, care pentru Agmund nu însemnau nimic, în comparație cu vânarea aurorei boreale care îi umplea inima de fericire, dând sens existenței sale oculte. Să ai un scop în viață, își spunea Agmund, apelând din nou la gândirea sa rece, este cheia de boltă a armoniei, și nu gândea așa neapărat pentru că de când se dedase acestui obicei, din organismul său dispăruse orice urmă a infecției renale cu care se confruntase din perioada în care începuse să consume râme din pământul contaminat de la Lofoten.

L.E.

Câteva luni de la ultima vânătoare la care se aventurase Agmund și care îl adusese pe acesta în pragul unei noi schimbări de regim alimentar, sub pericolul inaniției, Olaf fusese arestat în Lofoten pentru „promovarea și piratarea fonogramei Simfoniei nr. 40 de Ludwig van Beethoven”, de care, la drept vorbind, nici măcar nu avea habar. Prima oară o auzise fluierată de Agmund, la fum de râme, și, considerând-o o compoziție populară orală, s-a întors cu ea acasă, dezvoltând-o prin adăugarea unui menuet și a unui final, fluierând-o și vânzând-o chiar unei fanfare care o și înregistrase la Mute Records, fără să apuce însă să de bucure de veniturile scontate. Garda își făcuse treaba, îi săltă pe loc pe pirați, demantelând o rețea inconștientă, și, prin detenția aplicată lui Olaf întrerupând orice relație comercială între Lofoten și Nordaustlandet și ștergând orice relație cu Agmund, care, devenise din nou, ca pe mai tot parcursul existenței sale până în prezent, un anonim, o ființă inexistentă și dependentă de aurore boreale și atât. Iar crabii de zăpadă aveau, iată, din nou, șansa de a trăi până la adânci bătrâneți, consumați de această dată doar de Agmund, cât mai avea de trăit, în combinații gastronomice cu alge și râme, până când și râmele, deși de mare conform unora sau altor ageamii, aveau să nu se mai regăsească din motive comerciale în meniul acestuia.

Iar nimic nu ar fi, dacă nu s-ar povesti!