\"Ea\" sau \"Erată la vă urăsc\"

Adesea eu mă gândesc la tine,

Tu nu m-ai dorit vreodată,

Să-ți cer acum din nou iubire,

Când inima mi-e deja pătată,

Ar fi absurd din parte-mi,

Iar răspunsul vrut nicicând nu-l voi avea

Căci viețile ne-au fost de-a pururi despărțite

Și niciodată n-am să-ți spun \"iubita mea\"!

Ar fi fost timpul să mă împac cu gândul că Dragostea-mi în părți mărunte s-a împrăștiat,

Iar sentimentele mi-au fost futile,

Pentru că viața nu s-a îndurat

Să-mi dea iubirea la care atâta am sperat.

Atunci eu am crezut că doar un sentiment putea-va înlocui orice,

Naivitatea m-a costat enorm, gândirea mi s-a tulburat,

Dar viața avea să-mi demonstreze că nu poți ca doar din himere

Să-ți construiești un drum, deși iubirea mi s-a arătat,

Însă ea, singură, nu-i-ndeajuns oricât de mult ai cere!

Eu aș fi dorit să-ți mulțumesc și altfel decât în acel mod

În care-am ales atunci să-ți spun cât am ținut la tine,

Am fost orbit de pasiune, refuzul m-a durut,

Se pare c-am greșit scriind acele rânduri,

Deși le-am scris cu lacrimi, tu nu le-ai văzut,

Tu ai văzut doar ura ce-mi duhnea în gânduri!

Dar ura nu te viza pe tine, ci pe alții,

Fusese atunci protestul unui băiat trist

Și nicidecum revanșa pentru dragostea neîmpărtășită,

Nu știu ce-ai înțeles din gândurile unui egoist,

Dar eu, să știi, nu te-am urât vreodată!

Aș fi dorit să mor atunci, în noaptea aceea albă,

Când noi orașul adormit, frenetici, iar l-am colindat,

Și când la masă am jucat șah, iar matul tu, de fapt, l-ai dat,

Când ți-am citit nuvela ce pentru tine fuse scrisă,

Iar tu, cu o ingenuitate de artistă,

Ai lecturat-o detașat, asemeni un critic literar,

În aburii de fum ai cafenelei, serios pe text tu te-ai uitat

Și m-ai încurajat didactic, ca pe un silitor școlar,

Să îmi continuu exercițiul epic deoarece se pare că sunt talentat,

Dar se pare că, pân\' la urmă, m-ai uitat!

Iar eu, aproape ca oricare alt băiat,

Am preferat să tac la auzul calificativului acordat,

Gândindu-mă la cu totul altceva decât la manuscrisul comentat,

Apoi, în discotecă, discuția noi ne-am continuat,

Dar comunicarea era frântă, intențiile mi se citeau,

Răspunsul ți-l știam deja, privirile-ți vorbeau!

Restul avea să fie doar o formalitate,

O agonie a iubirii ce n-a existat nicicând,

O trecere a vremii lipsită de-orice gând,

O așteptare a zorilor într-o tăcere de mormânt.

Dar nu poți să mă acuzi că, totuși, te-am iubit

Și astfel m-ai făcut să înțeleg ce caut pe pământ,

Cu acel preț greșelile, tardiv, mi le-am descoperit

Și pot să spun acum că, deși nu sunt fericit,

Eu am aflat ceea ce dintotdeauna mi-am dorit!

Regret că nu te-am mai întâlnit

Și sper ca într-o zi să-ți mulțumesc pentru refuz,

Fiindcă atunci eu nu eram pregătit

Pentru o iubire pe care mi-o dorisem în stil francez,

Dar pe care n-aș fi fost capabil ca să mi-o păstrez!